Despre instruirea în alpinism (1): Securitatea activităţilor

Acest material se adresează, în primul rând, persoanelor care doresc să se iniţieze în alpinism. Prezintă câteva aspecte esenţiale, din punctul meu de vedere, care trebuie luate în calcul înainte de a decide participarea la una din diferitele tabere, şcoli, cursuri sau stagii de iniţiere în alpinism, organizate mai mult sau mai puţin legal, în mai multe zone din România.

În al doilea rând, acest material se adresează alpiniştilor amatori care doresc să se profesionalizeze în acest domeniu, să organizeze stagii de iniţiere sau perfecţionare, în nume personal sau în numele unui ONG sau club sportiv.

Scriu acest material deoarece astăzi, situaţia instruirii în alpinism este departe de ceea ce ar trebui să fie într-o ţară cu o zonă montană precum România. Şi asta, în ciuda faptului că aici există generaţii întregi de alpinişti, formaţi într-un fel sau altul, în cei peste 70 de ani de când se practică alpinismul tehnic în ţară... Vezi articolul „Istoria instruirii în alpinismul românesc”.

Astăzi în România, este anormal ca instruirea în alpinism să fie încă o activitate relativ obscură şi neclară, în care mai nimeni nu ştie exact cine sunt persoanele abilitate şi de către cine. De exemplu, câţi dintre dumneavoastră - cei care citiţi aceste rânduri - ştiţi exact ce trebuie să faceţi şi cu cine să vorbiţi, pentru a deveni instructor de alpinism sau ghid montan?

Mi-aş dori ca articolele care vor urma, să lămurească şi în acelaşi timp, să determine reacţii şi discuţii pozitive pe tema instruirii în România.

Cele şapte aspecte despre care am să discut în detaliu, în capitole separate, aspecte pe care eu le consider că trebuie luate în calcul înainte de a participa la un stagiu de alpinism, sunt următoarele:
1. securitatea activităţilor;
2. calificarea celor care instruiesc;
3. programa cursului de alpinism;
4. practica versus teoria;
5. costurile şi denumirea şcolii de alpinism
6. atestarea finală;
7. programul periodic de instruire;

Şi acum despre... securitatea activităţilor

O persoană participă la un stagiu de iniţiere în alpinism, în primul rând pentru a învăţa ABC-ul corect, de la o persoană care cunoaşte tehnica şi nu poate face greşeli.
Pentru a face primii paşi în alpinism există, la prima vedere, numeroase alte alternative, în afară de a participa la un stagiu organizat, contra cost sau gratuit.

De exemplu, sunt o mulţime de manuale în limbi străine (găsim câte ceva şi în română), plus numeroase site-uri pe internet. Avem poze, descrieri, desene... Teoretic, problema învăţării alpinismului este rezolvată, la îndemâna oricui! Dar oare este aşa?

Problema principală apare atunci când trebuie să trecem la practică, de la paginile cărţii la micul perete ales pentru exersarea tehnicilor... Oare nodul cu care am legat coarda este cel din carte? Parcă seamănă, dar nu prea am încredere... Ţin bine coarda? Cum trebuie să păşesc? Prietenii sunt jos, te încurajează, dar aici sus, eşti singur şi emoţiile sunt mari.

Zeci şi sute de „mici” probleme ies la vedere atunci când trebuie să cobori dincolo de buza peretelui care astăzi, la primul rapel, pare enorm de mare! Dar pe lângă acestea, mai sunt multe altele, mai puţin vizibile unui ochi neexperimentat!

Exact aceste „mici” dar esenţiale probleme, sunt rezolvate rapid şi eficient, de către cel care te iniţiază în alpinism. El este cel care, pe parcursul stagiului, îţi inspiră încredere în tine însuţi şi în echipamentul care te ţine legat de stâncă.

Nu ai înţeles prea bine cum poate această funie subţire să reziste sub greutatea ta, dar gata, te-ai decis! Strângi din dinţi şi cobori încet de-a lungul peretelui, cu coarda strânsă cu putere-n mână, să nu o scapi.

Ajungi jos. Eşti fericit. Primul rapel!

Cei mai mulţi din participanţii la stagiile de iniţiere în alpinism, pe care eu le organizez începând cu 1998, mi-au spus că au venit la aceste tabere pentru a învăţa tehnicile de bază ale alpinismului, într-un mediu cât mai sigur posibil.

„Stagiul este o reuşită. Îţi conferă o nouă viziune asupra subiectului montan. Experienţa celor care se ocupă cu instruirea este benefică; astfel, cursantul dobândeşte încredere în instructor şi în echipament, dar cel mai important, dobândeşte încredere în sine...
(George Tărăbuţă, Galaţi, Măcin, octombrie 2004)

„A fost exact ceea ce mi-am dorit, oferind teorie + practică + siguranţă, într-un mediu destins şi prietenos. Mi-ar fi plăcut să dureze mai mult...
(Paul Flore, Cluj Napoca, Bucegi, februarie 2006)

„Principalul aspect pozitiv: siguranţa pe care mi-au oferit-o organizatorii taberei – nu am avut nici un moment în care să-mi fie frică sau să mă simt nesigură, ceea ce mi-a permis să fiu atentă la detalii...”
(Ileana Negulescu, Ploieşti, P. Craiului, mai 2007).

„Ca în toate taberele voastre, au fost impresionante pregătirea, metodica, seriozitatea, preocuparea permanentă pentru siguranţa cursanţilor, calitatea şi cantitatea informaţiei – în ciuda timpului scurt...
(Andreea Colceag, Bucureşti, Bucegi, februarie 2008)

Asigurarea securităţii tuturor participanţilor la stagiu, este primul aspect ce trebuie luat în considerare de către cei care organizează cursuri de alpinism.
Dacă în timpul exerciţiilor de alpinism – iniţiere sau perfecţionare, nu contează nivelul - stagiarii au respectat indicaţiile instructorilor dar au apărut accidente, înseamnă că instructorul nu a fost atent, nu a prevăzut totul, nu a estimat corect ... într-un cuvânt, a greşit.

La un stagiu de iniţiere, în timpul exerciţiilor nu cursantul este cel care greşeşte, ci instructorul.

Cursantul se presupune că va greşi şi nu numai o dată – tocmai de aceea vine la un stagiu de iniţiere! De aceea, cel care iniţiază trebuie să fie cu ochii pe el. O greşeală sau neatenţie din partea lui, poate însemna o accidentare gravă sau chiar mai trist, o viaţă de om pierdută!
Un om care instruieşte în alpinism, nu are voie să greşească pe parcursul unui stagiu.

În ultimii 10 ani, în România există mai multe cazuri de accidente petrecute în cadrul unor stagii de iniţiere sau activităţi de team building. Cele mai multe au fost trecute sub tăcere, eventual discutate cel mult pe la colţuri.

Lucru foarte prost, pentru că în multe alte ţări, accidentele de munte sunt analizate şi comentate constructiv (în România se comentează cel mai adesea distructiv!), pentru a se vedea unde s-a greşit, astfel încât alţii să nu repete greşelile.

Organizarea unor cursuri de alpinism, direct de către persoane fizice autorizate (ghizi montani) sau indirect, în numele unor persoane juridice (cluburi), contra cost sau gratuite, reprezintă „o muncă”, o prestare de servicii, activitate ce intră sub incidenţa Legii 319/2006 (Legea Securităţii Muncii), respectiv a Instrucţiunilor Proprii.

Securitatea activităţilor desfăşurate în cadrul unui stagiu de alpinism, se asigură prin controlarea şi supravegherea întregului sistem format din:
- executant: stagiarul care realizează efectiv, exerciţiile practice;
- sarcină: activitatea ce trebuie realizată (rapelul, căţărarea);
- echipamentul individual de protecţie (EIP): tot ceea ce se foloseşte în timpul desfăşurării activităţii, pentru protecţie împotriva riscurilor (plăcuţă, reverso, piolet, colţari, carabiniere etc.);
- mediul de lucru: ansamblul condiţiilor fizice unde se desfăşoară stagiul de alpinism

Un accident apare dacă unul din elementele sistemului amintit mai sus, nu funcţionează cum trebuie.

Executantul
Persoana care vine la un stagiu de iniţiere, nu ştie nimic. Tocmai de aceea, pentru că se presupune că ea va face foarte multe greşeli, cel care instruieşte trebuie să fie atent la manevrele pe care stagiarul le face. În momentul în care face ceva greşit, instructorul corectează.

Acest lucru înseamnă că un stagiar nu trebuie să facă exerciţiile de unul singur, fără supraveghere. În momentul în care numărul de participanţi depăşeşte capacitatea unui singur instructor, atunci trebuie să existe al doilea instructor.

În acest moment, în România nu există nicăieri specificat un raport maxim între nr. de instructori / nr. de stagiari.

Sarcina
Exerciţiile care se fac în cadrul unei tabere de alpinism, trebuie să fie într-o ordine logică. Nu se poate ca un începător să înveţe rapelul dacă el nu ştie, mai întâi, cum să-şi fixeze hamul pe el.
Instructorul este cel care stabileşte ordinea exerciţiilor şi dacă stagiarul este capabil – sau nu – să le îndeplinească în condiţii de siguranţă.

Aşa cum se ştie, în alpinism există mai multe variante de a realiza acelaşi lucru. Indiferent de metodele preferate de instructor, ele trebuie să fie simple, clare şi mai ales corecte.

Se recomandă ca pe parcursul unui stagiu, instructorul să arate o singură variantă de realizare a nodului sau a exerciţiului respectiv, pentru a nu încurca stagiarul.

Echipamentul individual de protecţie (EIP)
În cadrul stagiilor de alpinism, trebuie să se folosească un echipament de calitate. Perioada hamurilor cusute acasă sau a căştilor de construcţie folosite în alpinism, este depăşită.

Astăzi se poate achiziţiona din mai toate marile oraşe, echipament de alpinism de calitate. Calitate este dată, în Europa, de respectarea de către producători, a normelor europene (EN), care au la bază normele UIAA (pentru echipamentul de alpinism).

Folosirea în cadrul unui stagiu de alpinism, a unui ham descusut sau murdar de vopsea din alpinism utilitar, de exemplu, ridică semne de întrebare asupra calităţii instructorului şi a stagiului, în general.

Utilizarea practică a dispozitivelor din alpinism, nu trebuie să se facă înainte de a se învăţa manipularea lor (pare logic, nu? Dar câţi merg pe munte cu colţari/piolet fără să aibă habar să le folosească? Sau cu zeci de metri de cordelină... că-i mai uşoară... dar fără să ştie să facă un nod?). Există anumite dispozitive, cum este gri gri-ul care, deşi corect montat, se poate debloca dacă se ţine greşit în mână...

De regulă, toate dispozitivele care se folosesc şi tehnicile care se exersează, se fac având un al doilea dispozitiv de siguranţă (back up). În acest mod, chiar dacă stagiarul greşeşte iar instructorul nu este atent, nu se întâmplă nimic grav.

Care sunt dispozitivele sau nodurile de „back up”? Păi tocmai cunoaşterea lor, este unul din lucrurile care fac diferenţa dintre un instructor bun şi un instructor mai puţin pregătit!

Mediul de lucru
Un stagiu de iniţiere în alpinism trebuie organizat astfel încât, indiferent de condiţiile meteo, exerciţiile practice să se poată desfăşura în condiţii de siguranţă. Coordonatorul stagiului este cel care alege locaţia, în funcţie de mai mulţi factori.

De exemplu, nu este indicat să se realizeze un stagiu de iniţiere în alpinismul de iarnă (iarna nici nu se face iniţiere, de fapt!) la Călţun - Făgăraşi – aşa cum a fost cazul acum câţiva ani – pentru că însăşi deplasarea de la Bâlea Lac până la Călţun reprezintă o tură destul de dificilă... iar cei care merg acolo trebuie să stăpânească deja, nu trebuie să fie începători.

Dacă afară plouă, un instructor bun va avea pregătit un program alternativ... Sunt atât de multe lucruri de discutat despre alpinism, încât orice minut din timpul stagiului ar trebui fructificat la maxim!

NOTĂ: Un articol interesant, despre riscurile în alpinism şi asumarea lor, este scris de Dan Vasilescu pe site-ul Clubului Alpin Român:
http://www.clubulalpinroman.org/index.php?cat=&id=64&type=art

Comentarii foto:

Foto 1 (sus): pe vf. Baranie Rohy, Tatra Înaltă, martie 2008;

Foto 2 (lateral): tabără de alpinism hivernal, Bucegi, decembrie 2006

Despre instruirea în alpinism (0): Istoria ...

Începutul
Momentul naşterii alpinismului românesc poate fi considerat anul 1873, când a luat fiinţă SAK (Clubul Alpin al Transilvaniei - Braşov), devenită în 1881 secţiunea Braşov a SKV (Societatea Carpatină Ardeleană). Din acel moment, munţii din România au început să fie umblaţi tot mai mult, de „domni de la oraş”, ce veneau la munte pentru relaxare. Abia după acel an, au început să apară primele adăposturi pe munte special dedicate turiştilor, cabane / refugii, primii ghizi selectaţi din localnici (1884)... după modelul refugiilor şi ghizilor din Alpi.

Din necunoştinţă de cauză sau neţinând cont de activitatea alpină organizată până atunci, unii autori menţionează eronat alt moment de început:
“...momentul iniţial al alpinismului românesc, se consideră a fi excursia din 1903 [pe valea Horoabei, Bucegi n.n], având ca protagonişti pe Ieronim, Nicolae Bogdan şi Mihai Haret...” (Valentin Borda – Călătorie prin vreme, 1979).

Până la mijlocul anilor `30, alpiniştii români membri în diferite organizaţii, au realizat lucruri interesante şi frumoase pe plan naţional, mai puţin relevante pe plan internaţional.
Amintesc prima expediţie românească în Caucaz (vf. Kazbek, 1912), premiera crestei Arpăşel (Făgăraşi, 1912), premiera de iarnă a văii Seci a Caraimanului (1932), Turnul Seciului din v. Horoabelor, unde au fost folosite primele pitoane din Bucegi (1932), premiera vârfului Picătura (Bucegi, 1934)... În aceeaşi perioadă, pe plan internaţional, se deschideau primii şesari în Dolomiţi, se urcau marii pereţi nordici din Alpi şi „se atacau” optmiarii din Himalaya.

Se poate spune că perioada de aproximativ 60 ani (1873 – 1935) a fost o perioadă eroică, „de aur”, a alpinismului românesc, în care oamenii descopereau munţii, pătrunzând pe văi şi pe muchii, evitând însă pereţii de stâncă. Unii considerau chiar că urcarea lor, căţărarea pe verticală, este imposibil de realizat.

Apariţia alpinismul tehnic
Primii paşi în alpinismul tehnic, se consideră că s-au făcut abia după ce Niculae Baticu, Dan Popescu şi Ion Trandafir au urcat „Furcile” din peretele Gălbenele (1935). Asta pentru că această ascensiune a fost ca un bulgăre ce a luat-o la vale, realizându-se ulterior acestui moment, trasee tot mai spectaculoase şi dificile, în special în Bucegi: Surplomba Mare din Gălbenele (1938), Fisurile Centrale din peretele Văii Albe (1940), traseul celor 3 surplombe (1946)...

În mai multe manuale româneşti de alpinism, momentul naşterii alpinismului tehnic este de asemenea localizat eronat:
„Alpinismul tehnic a început să fie practicat la noi tot în masivul Bucegi, cu aproximativ 50 de ani în urmă, dată când au luat fiinţă şi primele unităţi de vânători de munte, ca şi primele organizaţii sportive care practicau alpinismul acrobatic.

(Constantin Basalâc – Alpinism în munţii noştri, 1971)

„Forma modernă de practicare a alpinismului în ţara noastră îşi are începutul în anul 1912, când pentru prima dată s-au escaladat peretele nordic al Văii Gălbenelelor, fisura centrală din Bucegi, umerii Pietrei Craiului şi traseul clasic Piatra Altarului din Ceahlău...”

(Gheorghe Suman – Alpinismul, şcoală a cutezanţei, 1987).

La mijlocul anilor `30, în România nu exista nici o persoană fizică (ghid montan) sau juridică (club), competentă să instruiască în domeniul alpinismului. Puţinii ghizii montani existenţi, se limitau la trasee de drumeţie şi cel mult, alpinism clasic, iar de instructori în alpinism nici nu putea fi vorba.
Din această cauză, Niculae Baticu s-a decis să meargă în afara ţării, pentru a învăţa ca la carte, tehnica alpină modernă, din acele vremuri.
În 1937 a urmat în Italia un curs de iniţiere în alpinism (împreună cu Constantin Conteş), organizat de Clubul Alpin Italian (CAI), în Dolomiţi. Decis să înveţe mai multe, un an mai târziu (1938), Baticu a plecat şi la un curs de instructor în alpinism (împreună cu Dan Popescu), în Alpii austrieci (Wilder Kaiser).

Baticu (stânga) şi instructorul Peter Aschenbrener (centru), Austria, 1938

În urma celor două stagii de formare în zona Alpilor, Niculae Baticu introduce în Carpaţi tehnicile moderne de căţărare ale momentului, organizând în acest sens, în numele Clubului Alpin Român, primele şcoli de alpinism românesc: 1938 (Bucegi), 1939 (Bucegi, Piatra Craiului).

Importanţa acestor prime două stagii de iniţiere în alpinism este mare, dacă analizăm comparativ cu perioada dinainte, realizările ulterioare: creşterea numărului de practicanţi şi a traseelor noi, din ce în ce mai dificile.
Un singur exemplu îmi vine acum la îndemână: cunoscutul alpinist şi scriitor de literatură montană Ionel Coman. El a fost cel mai tânăr participant la şcolile lui Baticu de alpinism şi ca urmare a celor învăţate acolo, deschide în anii `40, al doilea traseu din Umărul Gălbenele (primul a fost urcat de Baticu, în `35, F. Gălbenele) şi primul din peretele văii Albe. Iar numărul premierelor şi ascensiunilor deosebite realizate de Ionel Coman va continua mulţi ani, flacăra pasiunii montane stingându-se abia recent...

În perioada războiului, Niculae Baticu (instructor civil de alpinism!) introduce tehnica alpină în rândul ofiţerilor vânători de munte (1941). Cei doi ofiţerii superiori coordonatori ai şcolii au fost maiorul Ion Dumitrescu şi lt. Teodor Rosseti – Solescu (coleg de coardă cu Hans Dulfer!).
Din păcate, după 1948, Niculae Baticu a fost nevoit să iasă din viaţa alpină şi nu numai, petrecându-şi o bună parte din tinereţe închis politic.

O nouă politică de stat
În noul regim politic, alpinismul românesc a fost reorganizat integral. Vechile cluburi şi asociaţii private au fost desfiinţate, fiind înlocuite cu asociaţii turistico-sportive populare.
În 1948 s-a înfiinţat „Asociaţia Turismului Popular” (ATP), care avea secţiuni de turism, camping şi alpinism. Preşedintele asociaţiei era ministrul silviculturii (!) iar membrii săi, „...elemente cinstite, provenite din rândul clasei muncitoare” (S. Ţicu – articolul „Noi perspective de dezvoltare a turismului de masă”). Emilian Cristea şi Ionel Coman sunt printre cei chemaţi să sprijine noua asociaţie.

În 1949, s-a înfiinţat Confederaţia Generale a Muncii (CGM), care avea şi secţiune de turism. Dacă ATP-ul a fost desfiinţat doar câţiva ani mai târziu (1950), CGM-ul a reuşit însă, organizarea câtorva şcoli de alpinism importante, cu sute de participanţi şi cu durata de până la două luni!

La toate aceste şcoli, instructorii au fost selectaţi dintre alpiniştii „cu trecut sănătos”, alpinişti amatori formaţi în perioada interbelică sau imediat după război şi care, datorită experienţei acumulate între timp, au putut să îndeplinească temporar, rolul de instructor. Spun „temporar” pentru că nici unul din ei nu era atestat în vreun fel, ca instructor de alpinism şi cu câteva excepţii, nu lucrau ca atare.

Prima şcoală CGM s-a organizat la Curmătura (P. Craiului, 1950). Acum s-au format mulţi alpinişti care, reîntorşi acasă, au dezvoltat alpinismul pe plan local. Printre multe alte nume de alpinişti formaţi acum (128 persoane), amintesc: Traian Flucuş (Zărneşti), Florin Stan, Paul Fozocoş (Bucureşti), Miklos Lorincz, Andrei Moldovan (Cluj Napoca).

În aprilie 1951 s-a organizat a doua şcoală de alpinism CGM (prima de iarnă), la cabana Bâlea Lac (Făgăraşi). La aceasta au participat 36 de elevi, selectaţi dintre cei care s-au evidenţiat la şcoala precedentă.
În iunie acelaşi an, s-a organizat a treia şcoală de alpinism CGM, în cheile Turzii, la care au participat 56 de cursanţi. Printre instructorii folosiţi la şcoala din chei, găsim nume ale elevilor la primele şcoli CGM. Tot în 1951 s-a organizat şi a doua şcoală de alpinism de vară, în zona Peştera (Bucegi), la care au participat 112 cursanţi.

În august şi septembrie 1952, la Podragu (Făgăraşi) şi Peştera (Bucegi), se organizează alte două şcoli de alpinism CGM. Prima a fost de perfecţionare. Şi de această dată, o parte din instructorii au fost selectaţi din rândul alpiniştilor amatori cursanţi la stagiile anterioare, care aveau abilităţi deosebite.

În 1953 s-a organizat ultima şcoală de alpinism sub egida CGM, la cabana Bâlea Lac. Au participat 38 de persoane.

Ca şi şcolile de alpinism organizate de Baticu (în numele CAR), în anii `30, aceste şcoli organizate de CGM în anii `50, au avut o importanţă foarte mare. Practic, în cadrul lor s-au format alpiniştii care, în următoarea perioadă de timp, au propagat alpinismul în ţară, au înfiinţat secţii de alpinism pe lângă diferite instituţii, au format noi alpinişti şi au pus în valoare zone noi de căţărare.
Într-un manual de alpinism apărut câţiva ani mai târziu, putem citi:
„În ţara noastră, în anii de democraţie populară, alpinismul a fost îmbrăţişat de un mare număr de tineri, devenind accesibil oamenilor muncii care în trecut erau ţinuţi departe de activitatea cluburilor alpine burgheze.” (Mircea Bogdan – Îndrumător de alpinism, 1958)

Alpinismul ca sport
Acum trebuie remarcat un lucru extrem de important.
După al doilea război mondial, la nivel internaţional, alpinismul a rămas în continuare, o formă de turism montan, aşa cum era şi cazul schiului. Doar în mod secundar, o dată cu avântul tuturor sporturilor în general, alpinismul a devenit şi sport, fiind organizat în federaţie sportivă (de exemplu, FFME în Franţa şi BMC în Marea Britanie).
În România însă, situaţia a fost alta. Alpinismul a fost desfiinţat ca formă de turism montan, fiind tratat exclusiv ca sport, organizat în asociaţii sportive. Excepţie de la această transformare forţată, a făcut doar forma cea mai uşoară de mers pe munte - drumeţia - care a continuat să funcţioneze în continuare ca formă de turism, alături de alte forme precum turismul pe litoral sau balnear, fiind organizată sub auspiciile Oficiului Naţional de Turism (ONT) şi mai târziu Biroului de Turism pentru Tineret (BTT).

Pe lângă uniunile sindicale, s-au înfiinţat primele asociaţii sportive de alpinism (1950): Spartac, Locomotiva, Progresul, Constructorul, Flamura Roşie, Metalul, Avântul şi Ştiinţa. Separat, s-au înfiinţat asociaţia Voinţa (pe lângă cooperativele meşteşugăreşti) şi cluburile militare Armata şi Dinamo. Ulterior, au apărut şi alte secţii sportive, cum a fost cazul cluburilor universitare.
Pentru a fi asemenea altor sporturi, turele alpine au trebuit să fie catalogate, pe baza lor fixându-se normele de clasificare sportivă.
Primele categorii sportive stabilite, au fost următoarele:
· Maestru emerit;
· Maestru;
· Categoria I;
· Categoria a II-a;
· Tineret

Începând cu 1953, în România au început să se organizeze concursuri de alpinism (alpiniade). Astfel, toate cluburile de alpinism existente în ţară, au fost incluse într-un sistem competiţional naţional, cu clasamente, campioni şi campionate în toată regula. Scopul principal al alpiniştilor, cel puţin oficial, a devenit acela de a se antrena pentru campionat. Cât de pozitiv sau nu, a fost acest mod de organizare a alpinismului în România, este o altă poveste, ce nu face scopul acestui articol.

Din 1954, conform unei decizii a Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport, turele alpine au fost asimilate cu competiţiile sportive şi valorificate precum în alte sporturi: locul I, II, III – în campionatul naţional (campionat internaţional nu exista) şi prin acordarea de categorii sportive, dacă se parcurgeau anumite trasee.

Acest mod de organizare al alpinismului nu a fost deloc nou, ci doar copiat şi adaptat în ţară, după sistemul sovietic. România a fost, de altfel, singura ţară comunistă ce a copiat acest sistem.
Pentru a ocupa locuri bune în campionat, alpiniştii sportivi trebuiau să se antreneze, căţărându-se şi mergând pe munte, cât mai mult posibil. Aceste antrenamente nu se puteau desfăşura fără supravegherea unui „antrenor” de alpinism.
Antrenorul de alpinism, nu era altcineva decât un alpinist mai vechi, numit de directorul instituţiei pe lângă care funcţiona clubul sau recunoscut implicit de cei din jur, ca antrenor. Aşa a fost cazul primilor antrenori de la cluburile Armata (Emilian Cristea) şi Dinamo (Emil Fomino) - de exemplu - numiţi pe funcţii doar pe baza experienţei acumulate ca urmare a practicării alpinismului în timpul liber şi nu ca urmare a unei formări profesionale, a unor studii în domeniu.

În urma deciziei din 1954, de echivalare a turelor alpine cu competiţiile sportive – decizie care există şi astăzi, la nivel oficial! – s-a simţit nevoia unificării metodelor de antrenament, fiind organizat un stagiu în acest sens, în luna iulie (Curmătura, Piatra Craiului).

Despre succesul noului mod de organizare a alpinismului, ne putem face o idee dacă citim că la şedinţa pe ţară a Comisiei Centrale de Alpinism (iunie 1956), s-a arătat că
„...munca depusă pe plan local, s-a îndreptat prea mult spre alpiniştii fruntaşi, neglijându-se asigurarea bazei de masă a alpinismului. Nu s-au depus suficiente eforturi pentru atragerea femeilor în practicarea acestui sport, precum şi pentru dezvoltarea activităţii de cercetare...” (conform N. Baticu - „Pe crestele Carpaţilor” 1984).
Sau
„...întrecerile pe stânci... au îngustat şi limitat activitatea alpină, provocând pe de o parte neglijarea altor preocupări... iar pe de altă parte, a angrenat numai vârfurile, neglijând ridicarea cadrelor noi şi angrenarea lor în practicarea acestui sport” (E. Cristea – Buletinul informativ CCFS 2/1956).

În 1957 s-a înfiinţat Uniunea de Cultură Fizică şi Sport, precum şi primele federaţii pe ramură de sport. Alpinismul a continuat ca activitate sportivă, în cadrul Federaţiei Române de Schi – Bob care a organizat, în continuare, campionatul naţional şi competiţiile regionale.

În 1959, FRSBA a organizat o şcoală de instructori în alpinism la nivel naţional, în cheile Bicazului, coodonatorul ei fiind Alexandru Floricioiu. Profesorii – instructori erau, iarăşi, persoane cu o bogată experienţă în practicarea alpinismului, dar ca amatori: Paul Fozocoş, Emil Fomino...
În acelaşi an, în zona Peştera - Padina (Bucegi) se organizează o şcoală de alpinism pentru începători, la care au participat 30 de persoane. Vorbind la finalul ei, Alexandru Floricioiu a spus, printre altele: „... în 1953, la Bâlea, a avut loc ultima tabără de alpinism. Printre elevii de atunci se numărau Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru, Ladislau Karacsony, Ion Balteş, Florin Stan. Ce surprize frumoase ne vor rezerva elevii de la Peştera?”

O dată cu răspândirea alpinismul în diferite centre din ţară, asociaţiile sportive locale au început să organizeze, pe plan local, mici şcoli de alpinism pentru atragerea de noi sportivi.
Aşa a fost cazul, de exemplu, în:
- valea Jiului unde, asociaţiilor CFR Petroşani şi Vâscoza Lupeni care, o dată înfiinţate, au organizat un curs de alpinism cu 30 persoane, având ca coordonator pe Paul Fozocoş, 1959;
- Vadu Crişului, stagiu organizat de alpiniştii orădeni Adalbert Kerekeş şi Gheorghe Fenyeş, în calitate de campioni republicani de alpinism, 20 persoane, 1962;
- Sibiu, curs organizat de asociaţia Independenţa, pe post de antrenor fiind Toma Boerescu,1963;

În anul 1962, activitatea de alpinism a ieşit din cadrul Federaţiei de Schi Bob, fiind alipită activităţii de orientare turistică (turism sportiv), în cadrul unei Comisii Centrale de Turism – Alpinism. Aceasta a organizat în iunie – iulie 1965, în Bucegi, un curs de perfecţionare a antrenorilor şi instructorilor în alpinism. Cursul a fost coordonat de alţi “antrenori amatori”.

În 1967, alpinismul a fost iarăşi reorganizat, fiind desfiinţată Comisia Centrală şi înfiinţată Federaţia Română de Turism – Alpinism (FRTA). În cadrul acestei noi federaţii, este constituit pentru prima dată lotul naţional de alpinişti, în mod similar celorlalte sporturi, antrenorul lotului fiind numit Dan Pichiu.

La mijlocul anilor `60, Alexandru Floricioiu a devenit prima persoană cu studii superioare în domeniul alpinismului, în urma absolvirii Institutului de Educaţie Fizică şi Sport (IEFS), cu specializarea “alpinism”. Dar „...una din chestiile pe care i le reproşez lui Floricioiu, este că el a terminat IEFS-ul cu specializarea alpinism şi după el, nu a lăsat pe nimeni să mai facă această specializare...” (interviu Dan Vasilescu – ALPIN info nr.5/2002).

Fiind organizat exclusiv ca sport, cu competiţii şi categorii sportive, alpinismul românesc era defazat şi relativ incompatibil cu modul vestic de organizare, unde competiţia în alpinism nu exista.
În Alpi de exemplu, alpinismul funcţiona (şi funcţionează şi astăzi!) în primul rând ca formă de turism, cu ghizi - ghizi aspiranţi şi doar în mod secundar ca sport performant (nu competiţional!), cu instructori formaţi de către federaţia de specialitate.

Alpinismul ca formă de turism
Pe scurt, câteva cuvinte despre existenţa în ţară, a alpinismului ca turism...
În România, primii ghizi de munte au apărut în 1884, fiind formaţi şi organizaţi de către SKV, care a realizat primele carnete şi insigne de ghid. Începând cu 1891, secţia Sibiu a SKV-ului s-a ocupat constant de pregătirea şi formarea ghizilor selectaţi, în primul rând, din rândul populaţiei din zona montană.

În 1906 în cadrul SKV-ului a apărut o casă de pensii şi de întrajutorare pentru ghizii montani, ghizi precum: C-tin Sandul, Ion Uşieru, Ion Moldovan (zona Bistriţa), Ion Stănilă senior şi junior (zona Bucegi), Ion Tarcea, Gheorghe Popp (Cârţişoara), Savu Drăguţ (Savu) sau Ion Coţofană (Făgăraşi).

În zona Bucegi, în afară de membrii familiei Stănilă care, timp de peste 100 de ani au lucrat ca ghizi sau cabanieri (perioada 1870 – 1982), au devenit faimoşi ghizii Nicolae Butmăloi şi Nicolae Gelepeanu. Înainte de război, de numele lor sunt legate primele trasee în abruptul Bucegilor şi diferite toponime.

Ghidul Butmăloi (centru stânga) pe platoul Bucegilor, anii `20

După schimbarea regimului politic în România, ghizii montani au dispărut total, alpinismul fiind transformat exclusiv în sport. Meseria de ghid montan a reapărut oficial după anul 1968, când a fost înfiinţat Biroul de Turism pentru Tineret (BTT).
Ghizii BTT au fost pregătiţi însă, cu precădere pentru drumeţia montană, ramura „mersului pe munte” care a rămas ca formă de turism, funcţionând în paralel cu restul alpinismului privit ca sport şi organizat în cadrul Federaţiei de Turism(!) – Alpinism.

Şi puţină amestecare...
Puţinii alpinişti români care au reuşit să iasă în afara ţării, în anii `70 - `80, au observat că lucrurile în alpinism sunt cu totul altfel organizate în alte ţări. Ca atare, au încercat să schimbe modul de organizare al alpinismului românesc, prin eliminarea competiţiei...
Nu s-a reuşit acest lucru dar, la jumătatea anilor `80, se observă o tendinţă de apropriere şi de echivalare a calificărilor sportive, cu cele din turism, prin realizarea unor categorii sportive hibrid:

„Titlurile alpine reprezintă echivalentul în activitatea de alpinism, a categoriilor de clasificare din celelalte discipline sportive. Sistemul titlurilor alpine este asimilat sistemului clasificării sportive... În activitatea de alpinism se acordă cinci titluri:
Categoria III: alpinist sau alpinist ghid aspirant;
Categoria II: alpinist ghid;
Categoria I: alpinist instructor;
Categoria: maestru;
Categoria: maestru internaţional;
...Titlurile se acordă alpiniştilor pentru întreaga activitate desfăşurată, indiferent de perioada de timp în care au fost satisfăcute de către aceştia, a condiţiilor stabilite pentru acordarea titlului” (Buletinul Alpin, nr.2/1988).

În anii `80 - jumătatea anilor `90, federaţia de alpinism a organizat aproape anual, tabere de iniţiere şi perfecţionare în alpinism, sub titulatura „Şcoala Naţională de Alpinism”. În cadrul acestora, au fost formate noi generaţii de alpinişti.
Din păcate însă, lipsa unei coerenţe în activitate în domeniul instruirii (metodologii şi instrumente de lucru), a făcut ca aceste „şcoli naţionale” să fie de o calitate tot mai slabă, până când s-a decis oprirea lor.

După 1989
Schimbarea regimului politic din decembrie 1989 a însemnat pentru alpinismul românesc, o cădere în gol, un mare recul, din mai multe motive. Amintesc două cauze.
1. Dispariţia majorităţii asociaţiilor sportive de alpinism, care au funcţionat pe lângă întreprinderi ce au falimentat sau au renunţat la activităţile auxiliare.
Nemaifiind susţinute financiar, cele mai multe asociaţii sportive nu şi-au mai permis să plătească salarii sau să deconteze participarea la concursuri, ceea ce a determinat pe cei mai mulţi alpinişti să renunţe şi să se reorienteze spre alte activităţi. Rămase fără sportivi şi fără rezultate sportive, asociaţiile s-au autodizolvat în cea mai mare parte;

2. Reducerea activităţii oficiale de alpinism (alpiniadele), în paralel cu dezvoltarea căţărării libere.
Escalada în România a apărut, într-o formă primitivă, încă de la mijlocul anilor `80, în rândul alpiniştilor din Cluj şi Bucureşti. Oficial însă, această activitate a fost „recunoscută” abia după 1989 când, dezmembrarea Federaţiei Române de Turism Alpinism (FRTA), a dus la apariţia Federaţiei Române de Alpinism şi... Escaladă (FRAE).
Competiţia în alpinism a dispărut în 1996, când s-a organizată ultima alpiniadă oficială. De fapt, competiţia nu a dispărut total, ci a fost reorientată către noile ramuri apărute: escalada şi schi-alpinism;

Lipsită de un control al cluburilor de alpinism existente în teritoriu (multe fiind ONG-uri nou înfiinţate), cu tot mai puţini membri afiliaţi şi implicit, o activitate din ce în ce mai redusă, federaţia de alpinism şi-a pierdut tot mai mult din importanţă în cadrul mişcării alpine din România.
Dar chiar dacă astăzi, alpinismul sportiv - competiţional nu mai există în România, alpinismul ca formă de turism a reapărut, iar numărul practicanţilor este în creştere. Se remarcă acest lucru şi dacă luăm în calcul, doar numărul celor care merg anual pe munţi din afara ţării, pe vârfuri consacrate precum Mont Blanc sau Matterhorn.

Alpinismul a redevenit azi în România, ceea ce a fost dintotdeauna la nivel internaţional: o formă de turism montan, ce consta în urcarea pe munte de plăcere, pe trasee mai mult sau mai puţin dificile.

Despre instruirea în alpinism

Am reuşit să finalizez partea de introducere a amplului material pe care vreau să-l scriu, despre instruirea în România. Este vorba de istoria instruirii în alpinism, cine au fost primii instructori, ghizi, care au fost primele şcoli şi cum a evoluat instruirea în România, la modul general.

Lucrând la acest articol, am fost extrem de surprins să constat ce mare amatorism a existat în alpinismul nostru - cu câteva excepţii - de-a lungul timpului. Aproape toţi cei care au instruit au fost alpinişti amatori, auto didacţi, fără studii sau cercetări în domeniu... Practicanţi şi atât!

Alpinismul este o activitate practică, prin definiţie. Dar pentru a forma un cadru legal de instruire, la nivel naţional, este nevoie de mult mai mult decât să ştii să te caţări bine. Se pare că asta încă nu au înţeles-o cei mai mulţi din alpiniştii români.

Materialul l-am postat pe două site-uri de munte mai cunoscute:
http://www.roclimbing.net/index.php?option=com_content&task=view&id=965&Itemid=63
şi
http://www.carpati.org/articol/istoria_instruirii_în_alpinismul_românesc/616/

O să-l postez şi pe blog şi probabil o să mai fie postat şi pe alte site-uri.

Acum lucrez la partea a doua a materialului despre instruire, în care abordez problema instruirii în alpinismul românesc de azi. Când va fi gata, revin cu detalii.

Tabără de alpinism în Tatra

În sfârşit, am reuşit să finalizez programul taberei de alpinism pe care am s-o organizez în Tatra, în martie 2009.

În ultimii cinci ani, am organizat an de an câte o ieşire în Tatra. Este un masiv extraordinar de frumos, iar granitul excelent. Îmi aduce aminte de cel din munţii Măcin, atât de familiar mie.

Anul trecut, nu am reuşit să urcăm pe cel mai înalt vârf din Tatra, Gerlach. Am prins un viscol puternic cu ninsoare, care m-a făcut să decid oprirea ascensiunii şi renunţarea la vârf - era în penultima zi a taberei.
Anul acesta, sper să prindem o vreme ceva mai bună, pentru Gerlach. Nu ştiu cum se face, dar niciodată când am ajuns pe Gerlach, nu am prins vreme ok...

Detalii despre tabără, pot fi găsite pe http://www.rucksack.ro/ sau dacă mă contactaţi la telefon / email.

Comentarii foto:
Foto 1: în drum spre Lomnicky Stit (vf. Lomnicky, 2.634m), Tatra Înaltă

La palabra de los Andes

1.
Oscar, aşa îl cheamă. Cu pomeţii proeminenţi, nasul puţin turtit şi fără dinţii din faţă, este un reprezentant clasic al populaţiei băştinaşe de la poalele Anzilor. Are 44 de ani şi doi băieţi, amândoi la colegiu în Huaraz – principalul oraş de la poalele Cordillerei Blanca. Unul termină contabilitatea, iar celălalt ceva şcoală de mecanici auto.

Cu bărbia-i căzută în piept, pe jumătate adormit, capul i se bălăngăne în hurducăielile maşinii... Aerul din interior este plin de praf... praf ce pătrunde fără nici o problemă pe lângă geam, pe măsură ce urcăm serpentinele spre Quebrada Paron. În toate aceste zile de când suntem aici, în Cordillera Blanca, am realizat că orice ai face, praful este omniprezent, atât în drum spre munte cât şi la coborâre.

Quebrada Paron este o vale care se termină în câteva vârfuri extraordinare: faimosul Chacraraju (6.112m) urcat de Terray în anii `50, alături de Piramide de Garcilaso (5.885m) şi Artesonraju (6.025m). Trei din cele patru vârfuri Huandoy domină pe dreapta văii cum urcăm. În afară de acestea, mai sunt vârfurile Caraz I şi II, Paria şi Pisco dar care, pe lângă celelalte, par total insignifiante.
Datorită dificultăţii traseelor din zonă, această vale este destul de pustie, nefiind un obiectiv consacrat al agenţiilor turistice din Huraz, aşa cum este cazul văilor vecine: Llanganuco şi Santa Cruz.
Dar exact asta am vrem noi acum. Doar linişte şi pace.

2.
Când am urcat pe Pisco Vest (5.752m), pentru aclimatizare, cu o săptămână în urmă, ne-a ajuns foşgăiala convoaielor de măgari şi porteri cu butelii de gaz în spate, ce mărşăluiau zilnic între şosea - tabăra de bază şi tabăra de bază – tabăra de la morenă.

Am reuşit să urcăm pe Pisco în trei zile: o zi până-n tabăra de bază (TB), a doua zi de recunoaştere a traseului, până la baza gheţarului, peste enorma morenă ce se scurge din Huandoy-uri, iar a treia zi vârful – direct din TB. Plecarea la 2.30 noaptea... şapte ore până pe vârf... vreo cinci în sens invers. Traseu fără mari probleme tehnice, doar crevase şi un mic hop aproape vertical, chiar în zona vârfului.

Spre surpriza noastră – plăcută! - în ziua aia am avut muntele doar pentru noi. Mai era doar o echipă de patru japonezi neaclimatizaţi, pe care i-am depăşit în timpul nopţii (ei au orbecăit multişor pe morenă, în căutarea traseului) şi care au ajuns pe vârf la vreo oră jumătate după noi.

În timp ce urcam noaptea spre Pisco, am văzut mult timp undeva departe, peste morena şi gheţarul Huandoy, frontala unui englez ce încerca solitar, să urce peretele Huandoy Sur. Vorbisem cu el în TB, cu două zile în urmă, despre proiectul său. Până la urmă nu i-a ieşit, s-a băgat mult prea în dreapta, blocându-se în nişte pereţi şi seracuri.

3.
4.200m altitudine, este capătul drumului prăfuit, unde maşina ne debarcă. Aici se află o casă destul de îngrijită, a companiei peruane de electricitate. Primul lac de pe valea Paron, pe care mulţi îl consideră „Laguna Paron” este, de fapt, un fel de baraj pentru producerea de energie... Adevărata lagună Paron este un lac mult mai mic şi mai în fundul văii, după cum ne spune Oscar.

Două corturi, două corzi de 60m, şapte ancore, colţari, aproape toată mâncarea pentru cinci zile/trei oameni... toate i le pasăm lui Oscar care şi le introduce-n rucsac fără să spună nimic. Când l-am angajat ca porter, am crezut că o să vină cu un rucsac cu cadru, ca toţi ceilalţi. Cînd colo, un rucsac de 80L obişnuit, pe jumătate plin cu obiectele personale... Dar văd că şi le aranjează destul de bine şi pungile dispar una după alta în interior.

Peretele sud estic al vârfului Artesonraju este obiectivul nostru. În Huaraz, cei de la „Casa Guias” (Casa ghizilor) ne-au spus că zăpada este destul de proastă (mare) de la ultima ninsoare şi nu prea sunt urme.

Din descrierile citite, traseu nostru nu pare unul extrem... lung de 16 lungimi de coardă, cu pantă 55 grade, fără gheaţă. Este adevărat însă că, „a butona” la doi pioleţi la 6.000m altitudine nu este acelaşi lucru ca pe la noi prin Carpaţi...

Tabăra de bază este la 4.200m altitudine, exact în capătul opus al lacului – baraj. Nu stăm aici. Cu Oscar în faţă, care dă tonul la mers, continuăm să urcăm pe poteca ce se ghiceşte printre pietre, spre tabăra de bază avansată (TBA).

De după muchie, Artesonraju apare drept în faţă, în toată splendoarea sa. Da, este un munte frumos! Nu degeaba este considerat un „concurent” fotogenic al lui Alpamayo. Versantul sud estic – al nostru! - se vede clar.

După câţiva paşi, dăm peste o placă memorială... Trei alpinişti care au murit la coborâre de pe Artesonraju. Puţin mai încolo, altă placă. Hmm, cam lugubru...

În TBA mai sunt doi americani. Şi ei au ajuns tot azi, o dată cu noi, însă vor să facă Piramide, nu vârful nostru. Încercăm să aflăm mai multe informaţii despre condiţiile zăpezii şi în ce stare se găseşte traseul nostru, dar nu avem cu cine vorbi. În afară de cei doi americani, nu mai este nimeni aici, nici în taberele superioare. Un singur tip ce cobora, pe când descărcam bagajele din maşină, ne-a spus că o echipă a încercat să urce Artesonraju, dar „without summit”...

4.
Primul vârf pe care l-am făcut aici, când am ajuns în Cordillera Blanca, la jumătatea lui iunie, a fost Vallunaraju (5.686m), din Quebrada Llaca. Este un vârf uşor accesibil din Huaraz, în imediata vecinătate a altor două vârfuri cu feţe impresionante: Ranrapalca (6.162m) şi Oschapalca (5.881m).

Maşina ne-a adus direct la 4.300m şi după două nopţi/trei zile petrecute aici, am atins vârful cu stomacul în dinţi şi capul cât baniţa. Din fericire, senzaţia de greaţă şi durerea de cap au fost excesive doar la început. Când am făcut vârful pe creasta SE, senzaţiile neplăcute erau prezente, dar mult mai puţin deranjante. Ne aclimatizam!

5.
După o noapte petrecută în TBA, la aprox. 4.400m atitudine, am plecat cu un singur cort şi mâncare pentru două zile, la tabăra de pe gheţar (aprox. 5.150m), dominată de faţa Artesonraju-lui. Am sărit peste tabăra de la morenă (4.900m) pentru că era şi de-aiurea, fără mare confort şi mult prea jos pentru noi.

Între tabăra de la morenă şi tabăra de la 5.150m, se merge pe un gheţar plat, fără crevase, dar care are alt gen de capcane... aşa numitele „huecos” – găuri pline cu apă şi acoperite de o crustă de gheaţă, care se sparge sub greutatea alpinistului. Noi nu am căzut într-o asemenea baltă, pentru că am traversat gheţarul foarte devreme, când temperatura era încă spre zero grade.

În timp ce montăm cortul pe gheţar, am pus la topit şi zăpadă, pentru a-i face o supă lui Oscar. El o să coboare la TBA, la iarbă verde şi apă, unde ne va aştepta două zile, ca noi să apucăm să facem peretele. Apoi va veni după noi, să ne ajute cu bagajele la vale.

6.
Este 02.00 noaptea şi nu pot dormi. Termometrul arată -4 grade. Totuşi nu-i foarte frig, mai ales că acum nu mai bate vântul aşa violent, precum în ziua precedentă.

Ies din cort să mă dezmorţesc şi zăresc două luminiţe undeva mai sus de noi, pe gheţar. Sunt americanii care vor să urce pe Piramide de Garcilaso. Şi ei au ales aceeaşi zi pentru vârf, ca noi. Numai că ei au plecat la 11.00 noaptea din TBA, de la 4.400m... Părerea mea este că au plecat mult prea de jos, au pierdut timp şi energie ca să urce până la noi şi de aici mai sus...

7.
Urmăresc paşii noştri imprimaţi în zăpadă, din ziua precedentă, ce apar fantomatic în lumina albicioasă a frontalei. Merg eu primul, pentru a putea urmări poteca mai bine (Radu poartă ochelari), dar şi pentru a ţine un ritm de mers constant. Frontala coechipierului este la vreo 10 paşi în urma mea, urmărindu-mă legat la celălalt capăt al corzii.
50 de paşi. Pauză. 50 de paşi. Pauză.

„Pe munte, dacă nu mergi lent ca un bou în jug, atunci eşti un bou”... îmi aduc aminte fraza pe care tot o repet participanţilor la taberele de iniţiere în alpinism pe care le organizez în ţară.

Când panta creşte, cei 50 de paşi scad subit până la 10 paşi. Orice rampă care trebuie urcată, ne stoarce de energie. O pantă „obosită” care în Carpaţi o urci în 10 minute, aici înseamnă vreo jumătate de oră.

Ultimele două crevase de sărit şi apoi rampa finală de urcat, până la baza rimayei uriaşe ce mărgineşte faţa sud estică. Cu o zi în urmă, aici am lăsat o mare parte din echipamentul de alpinism necesar în perete.

Încă este întuneric. Noroc că urcasem puţin pe perete, în ziua precedentă, căci altfel nu ştiam pe unde să depăşim rimaya... Un şanţ adânc în gheaţă, lat de 3-4m, ne împiedică să ajungem la peretele propriu-zis, pe care trebuie să urcăm. Doar într-un singur loc, o placă de zăpadă ce curge peste rimaya, ne permite să înaintăm...

După două lungimi de coardă, se luminează suficient pentru a ne stinge frontalele. Suntem în dreptul primelor stânci din treimea inferioară a peretelui.

De la cort, cât ne-am tot uitat la perete cu o zi înainte, l-am împărţit imaginar în trei segmente: până după stânci – prima treime; până în dreptul seracului uriaş ce atârnă-n extrema dreaptă – a doua treime iar ultima treime – până-n creasta finală.

Într-un perete neted precum acesta, lipsa reperelor este o mare problemă. Vezi creasta finală aproape, mai mai să o atingi... şi tu mai ai cinci ore până acolo. Dar nu ştii asta... Şi mergi şi mergi... şi tot mergi... Simţi că nu mai ajungi unde trebuie şi resursele te părăsesc încet, încet... Este o luptă care se duce în tine, pe plan psihic. Căci partea fizică este undeva departe... în alt plan. Tu de mult mergi ca un robot.

Un piolet. Al doilea piolet. Colţarii. Un piolet. Al doilea piolet. Colţarii...
Două ancore pentru asigurare pe lungime. Una în regrupare. Triunghiul forţelor între ancoră şi unul din pioleţi. Prind carabiniera în bucla de chingă, la mijloc. Semnal. Piuit! Radu scoate ancora din regrupare. Rucsac răsucit pe o parte. Prinde ancora şi răsuceşte rucsacul în sens invers. Ia pioleţii în mâini. Începe urcarea spre mine.

Facem aceste mişcări din 60 în 60m şi devin un automatism.

Soarele este exact deasupra vârfului şi nu se vede clar cât mai este de mers. Ceea ce părea o lungime sunt, de fapt, vreo trei. Dar am intrat deja în ultima treime a peretelui. Îmi dau seama după seracul imens ce a rămas undeva pe dreapta, sub noi.

Îi strig lui Radu, ce-şi trage sufletul la vreo 20m sub mine: „El Peru Avanza!” Zâmbesc în gând. Ăsta-i motto-ul pe care-l promovează actualul preşedinte peruan Alain Garcia, în cadrul campaniei naţionale de schimbare a societăţii peruane. Motto-ul apare în mod constant la televiziunea peruană şi pe toate gardurile... scris cu vopseaua.

8.

Este ora 13.00, creasta se vede tot mai aproape, dar încă mai avem de mers. Dacă până la ora 14.00 nu atingem creasta somitală, sunt decis să o luăm în sens invers. Dacă nu vom face asta, intrăm în criză de timp...

Să cobori pe întuneric, în rapel şi descăţărare, o imensă faţă de zăpadă la 6.000m, rupt de oboseală... Hmmm, îmi aduc aminte de plăcile celor morţi la retragere, de la poalele muntelui... Iar principala problemă pe care o avem, pe lângă asta, este numărul redus de ancore de zăpadă.

Pe toată această faţă de zăpadă, nu există stâncă mai deloc. Ca atare, rapelurile se fac doar în ancore de zăpadă. Ştim că sunt vreo 16 de făcut, în total, însă noi avem doar şapte ancore cu noi. Diferenţa de 9 rapeluri x 60m ar trebui să le descăţărăm... Adică ore-n şir coborâte cu faţa la zăpadă, pas cu pas. Exact ce ne trebuie acum!

Vizavi de noi, peste gheţar, americanii au ajuns la mijlocul culoarului spre vârf. Până acum, am urcat în paralel, aproximativ la aceeaşi altitudine. Se văd doar nişte punctuleţe pierdute-n imensitatea albă. Acum parcă stau... a, nu... coboară! Ce fac, renunţă la vârf?! Cine ştie ce probleme au de confruntat. Oricum, retragerea lor este infectă, peste un câmp de crevase dominat de nişte seracuri uriaşe...

O cordelină iese din zăpadă. O ancoră de zăpadă rămasă de la alţii! Ura! Tocmai am câştigat un rapel în plus, faţă de cele şapte ale noastre! Cică această faţă de zăpadă este plină de ancore rămase de la alţii, dar noi nu am găsit până acum nimic.

Încă o lungime... altă ancoră îngropată în zăpadă! Excelent! Cred că am intrat pe linia unui rapel făcut de alţii.

9.
De data asta, creasta este foarte aproape, nu ni se mai pare. Se vede clar hornul final cu gheaţă... Gheaţă?! Care gheaţă?! În descrierea traseului se spune chiar foarte clar că nu există gheaţă până pe vârf! Ah, deci şi pe aici se fac descrieri după ureche?

Prima regrupare este făcută într-un Abalakov: două găuri în gheaţă cu o cordelină băgată prin ele. Ancorele de zăpadă nu mai sunt de nici un folos aici, pentru că nu prea mai este zăpadă... A doua regrupare este într-un alt Abalakov şi o ancoră de zăpadă prinsă-n gheaţă.

Colţarii scrâşnesc în gheaţa dură. Noroc că mi-am ascuţit sculele înainte de a pleca din ţară... Se merge mai bine pe gheaţă, căci nu mai trebuie să faci urme, dar este mai riscant căci asigurările intermediare sunt precare.

10.
Scot capul şi văd în faţa mea alte vârfuri... Am ieşit în creasta lateral stânga, ce urcă spre vârf. O creastă care nu e creastă, de fapt, ci o muchie rotunjită cu zăpadă spulberată şi ceva cornişe.

Sunt la câţiva metri sub creasta finală, orizontală, după cum îmi indică şi altimetrul. Deasupra mea se ridică un perete vertical, uşor surplombant din zăpadă. Este „ciuperca” somitală. Dacă urcăm pe ea, gata, se termină acest perete!

Intru în gaura verticală pe care o văd săpată în zăpadă. Sunt ca-ntr-un tranşeu, cu pieptul şi mâinile pe lângă corp, lipite de zăpadă. Doar capul iese deasupra, liber... liber să vadă ce?! Nimic.

În faţa mea nici o urmă de picior. Cei care au urcat până aici, care au făcut gaura-n zăpadă, nu au ieşit pe creasta finală. Nu se poate! Să urci până aici, la doi paşi de creastă şi să nu ieşi pe ea?! Ah!

Mă uit la Radu, care undeva sub mine, stă-n hornul de gheaţă, aşteptând să ies în creastă. Probabil s-a săturat de zăpada şi gheaţa primită-n cap de la mine. Mă întreabă cum este. Nu-i răspund.

11.
Cum poţi să urci dintr-o gaură, pe o zăpadă granule, lipsită de orice fel de consistenţă?! Căci această imensă ciupercă somitală este formată din cea mai oribilă zăpadă pe care un alpinist o poate întâlni. O zăpadă fără nici o consistenţă, ca nişte grăunţe, pe care nici măcar să păşeşti nu prea poţi.... Este ca şi cum ai merge pe zahăr.

În mod normal, în Carpaţi, o astfel de zăpadă se duce la vale, nu formează surplombe, precum această ciupercă pe care încerc să urc! Daa... deci asta-i faimoasa zăpadă andină...

12.
Cum poţi să ieşi dintr-o gaură, pe o zăpadă granule?! Simplu! În patru labe, eventual pe burtă. Mă rog, cât de simplu poate fi la 6.000m altitudine, după 10 ore de urcare...

Cu pioleţii în mână, în patru labe, scufundat până la umeri în zăpadă, încerc să mă urc pe ciupercă. Îmi vine să râd de situaţie şi nu prea... Dacă se rupe zăpada din marginea ciupercii, cad în gol vreo 15m, direct în hornul de dedesubt, unde este Radu. Ca asigurare am reuşit să implantez doar o ancoră, în fundul şanţului din care tocmai ies.

Un picior. Pun şi genunchiul. Mă ridic uşor, pregătit să mă bag la loc în gaura mea, în cazul în care... Zăpada nu spune nimic. Încerc să agăţ ceva cu pioleţii, dar ce poate servi ca sprijin într-un butoi uriaş cu zahăr? Gâfâind, fac câţiva paşi în genunchi şi mă îndepărtez cât mai mult de marginea firavă a ciupercii. Am reuşit! Creasta luceşte în zăpadă, la 10m deasupra mea.

13.
Ora 15.45. Suntem pe creasta somitală, până la genunchi în zăpada zahăr. Obosiţi.

Victorie. A noastră sau a muntelui!? Nu sunt prea sigur. Sunt sigur însă că vreau să coborâm de aici cât mai repede posibil... În două ore se întunecă şi noi ne aflăm pe o creastă de zahăr, de pe care trebuie să coborâm în rapel, urmată de o faţă interminabilă de rapelat şi descăţărat.

Undeva sub noi, jos de tot, pe gheţar, se văd două punctuleţe care se mişcă. Americanii au trecut de cortul nostru şi coboară spre TBA.

Vârfurile Quitaraju şi Alpamayo se văd foarte clar, dar suntem mult prea obosiţi pentru a ne bucura. Cam stupid. Urci până aici, ore-n şir, pentru ca o dată ajuns, să vrei să pleci cât mai repede.

Radu face rapid câteva fotografii în toate direcţiile, apoi bagă aparatul în rucsac. Gata, o luăm la vale. Nu ştiu dacă am stat mai mult de 10 minute aici.

Primul rapel îl fac într-o ancoră băgată-n zăpadă, într-o gaură de vreo doi metri. Şi tot nu sunt sigur că va ţine. Este dublată de o altă ancoră pe care, dacă totul va fi ok, Radu o va recupera...

Trec peste buza ciupercii. Ancora rezistă.

14.
Întunericul a căzut peste noi când ne aflam la mijlocul feţei. Ne-a ajutat foarte mult faptul că am găsit, în timpul rapelurilor pe lumină, câteva ancore „in situ”, pe care le-am folosit cu maximă bucurie.

Rapel după rapel, pierdem din altitudine. Spre baza peretelui, trei lungimi descăţărare pe întuneric. Nu foarte plăcute dar, dacă mergi încet şi cu atenţie, se poate.

15.
Ora 20.30. Tocmai am descăţărat placa de zăpadă care permite trecerea rimayei de la baza peretelui. Printr-un noroc chior - şi ceva experienţă - am nimerit exact unde trebuia, fără să mai orbecăim pe întuneric, pe lângă rimaya, în căutarea punţii salvatoare.

În faţa noastră se întinde, prin beznă, gheţarul final plin de crevase, la baza căruia se află cortul nostru. Ştim că vom face aproximativ o oră. Cel puţin aşa făcusem cu o zi în urmă, când am fost în recunoaştere.

16.
Coarda s-a întins uşor, apoi nimic. Un hohot de râs. Frontala iese din zăpadă, şi aud vocea lui Radu. A căzut în crevasă cu tot cu rucsac, de-abinelea. Nu cunosc senzaţia pe care o ai când calci în gol şi dispari brusc de pe gheţar. Încă nu o cunosc...

17.
Puţin după ora 21.00 ne-am prăbuşit amândoi. În cort.
Acum da! Acum ne putem bucura de faptul că ne-a ieşit faţa sud estică a lui Artesonraju!

18.
Oscar Coroner Torres este numele său complet. Lucrează de opt ani ca porter, câte trei luni în fiecare an, cât durează sezonul turistic. În rest, lucrează ca bucătar pe la expediţiile de trekking, ce se fac tot timpul anului. Acum doi ani, l-a lovit un bolovan în piept, rupându-i clavicula stângă. A fost nevoit să renunţe la muncă o perioadă. Şi implicit la bani. Noroc că un prieten american – alpinist, l-a mai ajutat cu ceva bani.

Băieţii lui nu vor lucra ca porteri. Nu este o muncă permanentă şi dacă pot face altceva, pe tot parcursul anului, este mai bine.

19.
Dimineaţă devreme. Vânt puternic şi foarte frig. Soarele încă nu a trecut peste creastă, pentru a ajunge la noi la cort.
„Buenos dias! Felicitades amigos por la cima! Felicitades!”
Câţiva paşi în zăpadă. Oscar. Şi noi nu aveam strânse bagajele...

Făgăraşi. Piciorul Bălăceni

Munţii Făgăraşi reprezintă, pentru puținii alpiniști români, un teren de joacă relativ virgin. Asta din mai multe cauze: lipsa unor pereţi mari, compacți şi verticali, dificultatea relativă a accesului în zonă şi mai ales roca - şist cristalin - parţial friabilă şi neprietenoasă cu pitoanele.

Cu toate acestea, începând cu parcurgerea creastei Arpăşel (1912), mai multe muchii şi feţe au fost urcate pe trasee tehnice, atât de alpinişti români cât şi străini.

În ghidul „Munţii Făgăraşului” (editura BelAlpin, 2000), Andrei Beleaua a identificat 62 de trasee tehnice în tot masivul, cu gradele între 1A-5B.

Cu excepţia faimoasei Arpăşel – Vârtopel, de-a lungul creastei făgărăşene mai există alte două zone „mai des” frecventate de alpinişti: zona Negoiu-Călţun şi zona Bălăceni (valea Sâmbăta), amândouă pe partea nordică.

Colţul Bălăceni (2.196m) mărgineşte estic Fereastra Mare a Sâmbetei, având următoarele trasee (în ordine cronologică):
- Coman-Welkens (4A, Ionel Coman-Roland Welkens, 1967);
- Muchia NV (3A, de fapt o versiune mai uşoară a traseului din 1967);
- Muchia Colţului Bălăceni (5B, Mircea Opriş, Liviu Ciucăşel, 1974);
- Diedrul Mare (4B, Dan Florescu, Andrei Beleaua, 1987).

De la baza Colţului Bălăceni pleacă spre vale o coamă stâncoasă, relativ distinctă, care se evită de toţi cei care au ca obiectiv impresionantul perete.
Această coamă, botezată de noi „Piciorul Bălăceni”, este fragmentată în alte două segmente de către un culoar de zăpadă (iarna!) şi reprezintă un loc frumos de joacă pentru cei atraşi de zăpadă/mixt, frig şi vânt, mobile şi pitoane.

Pe faţa vestică a Piciorului Bălăceni, am urcat împreună cu amicul Cristi Negoiţă (Kaiacul), un traseu nou care, până la urmă, a ieşit cu mult mai lung decât estimasem noi „ochiometric”...: cinci lungimi (trei de perete, două de creastă).

Acces:
De la cabana Sâmbăta se merge pe poteca spre Fereastra Mare a Sâmbetei, aproximativ o oră jumătate (pe zăpadă bună), până în căldarea superioară (Căldarea Bună). De aici părăsim poteca spre stânga şi ne îndreptăm spre baza versantului vestic al piciorului Bălăceni (5 minute).
Traseul urcă pe faţa înierbată cea mai compactă şi cursivă, în partea dreaptă a unei muchii stâncoase şi fragmentată.

Lungimea 1 (60m)
În prima parte a lungimii, se urcă direct în sus, pe perne de iarbă, folosind ca asigurare mici ţancuri stâncoase. Eventual, se pot bate 1-2 pitoane în puţinele fisuri existente.

În a doua jumătate a lungimii, pătrundem într-un horn stâncos în interiorul căruia nu există multe variante de asigurare.

La ieşirea din horn se regrupează. Aici am lăsat un piton P intrat excelent. Se mai pot bate şi alte pitoane, dacă este cazul.

Lungimea 2 (35m)
Se continuă ascensiunea pe verticală, având ca reper un mic horn stâncos şi surplombant, care poate fi abordat direct sau ocolit pe partea dreaptă, pe o muchie stâncoasă destul de expusă.

Acest obstacol este „pasul cheie” al traseului. Deasupra hornului, deşi mai este coardă disponibilă, se poate regrupa comod, la un ţanc.

Lungimea 3 (45m)
Există două variante: în sus, pe un jgheab cu stâncă şi iarbă sau ocolind pe partea dreaptă, pe o faţă cu zăpadă/iarbă. După aproximativ 45m, regrupăm la un mic ţanc, chiar în creasta bătută de vânt.

Lungimea 4 (50m)
Următoarea lungime este de creastă, parcurgând cu atenţie spre dreapta, muchia înzăpezită cu porţiuni dezgolite de stâncă.

După ce ieşim într-o mică şa, va trebui să urcăm o faţă stâcoasă uşor căzută, de aproximativ opt metri, care se termină într-o muchie ascuţită.
Urcăm pe muchie câţiva metri, într-o bavareză spectaculoasă cu pioleţii agăţaţi de muchie şi picioarele pe perete, apoi traversăm şi coborâm pe partea opusă.

Suntem nevoiţi să regrupăm, deoarece trecerea muchiei determină o frecare suplimentară a corzii.

Lungimea 5 (35m)
Ultima lungime constă în parcurgerea unei creste orizontale, pasajul cel mai dificil fiind depăşirea unui ţanc stâncos, pe care-l ocolim pe partea stângă iniţial, apoi îl încălecăm şi descăţărăm pe partea opusă. Se regrupează în zăpadă, în şaua de obârşie a unui culoar ce ne readuce la baza peretelui.

Date tehnice
Numele traseului: Piciorul Bălăceni
Dificultatea: 2B românesc, 140m, 5 lungimi
Premiera: Marian Anghel, Cristian Negoiţă, cap schimbat, ianuarie 2008
Tip de asigurări folosite: mobile, pitoane.