La palabra de los Andes

1.
Oscar, aşa îl cheamă. Cu pomeţii proeminenţi, nasul puţin turtit şi fără dinţii din faţă, este un reprezentant clasic al populaţiei băştinaşe de la poalele Anzilor. Are 44 de ani şi doi băieţi, amândoi la colegiu în Huaraz – principalul oraş de la poalele Cordillerei Blanca. Unul termină contabilitatea, iar celălalt ceva şcoală de mecanici auto.

Cu bărbia-i căzută în piept, pe jumătate adormit, capul i se bălăngăne în hurducăielile maşinii... Aerul din interior este plin de praf... praf ce pătrunde fără nici o problemă pe lângă geam, pe măsură ce urcăm serpentinele spre Quebrada Paron. În toate aceste zile de când suntem aici, în Cordillera Blanca, am realizat că orice ai face, praful este omniprezent, atât în drum spre munte cât şi la coborâre.

Quebrada Paron este o vale care se termină în câteva vârfuri extraordinare: faimosul Chacraraju (6.112m) urcat de Terray în anii `50, alături de Piramide de Garcilaso (5.885m) şi Artesonraju (6.025m). Trei din cele patru vârfuri Huandoy domină pe dreapta văii cum urcăm. În afară de acestea, mai sunt vârfurile Caraz I şi II, Paria şi Pisco dar care, pe lângă celelalte, par total insignifiante.
Datorită dificultăţii traseelor din zonă, această vale este destul de pustie, nefiind un obiectiv consacrat al agenţiilor turistice din Huraz, aşa cum este cazul văilor vecine: Llanganuco şi Santa Cruz.
Dar exact asta am vrem noi acum. Doar linişte şi pace.

2.
Când am urcat pe Pisco Vest (5.752m), pentru aclimatizare, cu o săptămână în urmă, ne-a ajuns foşgăiala convoaielor de măgari şi porteri cu butelii de gaz în spate, ce mărşăluiau zilnic între şosea - tabăra de bază şi tabăra de bază – tabăra de la morenă.

Am reuşit să urcăm pe Pisco în trei zile: o zi până-n tabăra de bază (TB), a doua zi de recunoaştere a traseului, până la baza gheţarului, peste enorma morenă ce se scurge din Huandoy-uri, iar a treia zi vârful – direct din TB. Plecarea la 2.30 noaptea... şapte ore până pe vârf... vreo cinci în sens invers. Traseu fără mari probleme tehnice, doar crevase şi un mic hop aproape vertical, chiar în zona vârfului.

Spre surpriza noastră – plăcută! - în ziua aia am avut muntele doar pentru noi. Mai era doar o echipă de patru japonezi neaclimatizaţi, pe care i-am depăşit în timpul nopţii (ei au orbecăit multişor pe morenă, în căutarea traseului) şi care au ajuns pe vârf la vreo oră jumătate după noi.

În timp ce urcam noaptea spre Pisco, am văzut mult timp undeva departe, peste morena şi gheţarul Huandoy, frontala unui englez ce încerca solitar, să urce peretele Huandoy Sur. Vorbisem cu el în TB, cu două zile în urmă, despre proiectul său. Până la urmă nu i-a ieşit, s-a băgat mult prea în dreapta, blocându-se în nişte pereţi şi seracuri.

3.
4.200m altitudine, este capătul drumului prăfuit, unde maşina ne debarcă. Aici se află o casă destul de îngrijită, a companiei peruane de electricitate. Primul lac de pe valea Paron, pe care mulţi îl consideră „Laguna Paron” este, de fapt, un fel de baraj pentru producerea de energie... Adevărata lagună Paron este un lac mult mai mic şi mai în fundul văii, după cum ne spune Oscar.

Două corturi, două corzi de 60m, şapte ancore, colţari, aproape toată mâncarea pentru cinci zile/trei oameni... toate i le pasăm lui Oscar care şi le introduce-n rucsac fără să spună nimic. Când l-am angajat ca porter, am crezut că o să vină cu un rucsac cu cadru, ca toţi ceilalţi. Cînd colo, un rucsac de 80L obişnuit, pe jumătate plin cu obiectele personale... Dar văd că şi le aranjează destul de bine şi pungile dispar una după alta în interior.

Peretele sud estic al vârfului Artesonraju este obiectivul nostru. În Huaraz, cei de la „Casa Guias” (Casa ghizilor) ne-au spus că zăpada este destul de proastă (mare) de la ultima ninsoare şi nu prea sunt urme.

Din descrierile citite, traseu nostru nu pare unul extrem... lung de 16 lungimi de coardă, cu pantă 55 grade, fără gheaţă. Este adevărat însă că, „a butona” la doi pioleţi la 6.000m altitudine nu este acelaşi lucru ca pe la noi prin Carpaţi...

Tabăra de bază este la 4.200m altitudine, exact în capătul opus al lacului – baraj. Nu stăm aici. Cu Oscar în faţă, care dă tonul la mers, continuăm să urcăm pe poteca ce se ghiceşte printre pietre, spre tabăra de bază avansată (TBA).

De după muchie, Artesonraju apare drept în faţă, în toată splendoarea sa. Da, este un munte frumos! Nu degeaba este considerat un „concurent” fotogenic al lui Alpamayo. Versantul sud estic – al nostru! - se vede clar.

După câţiva paşi, dăm peste o placă memorială... Trei alpinişti care au murit la coborâre de pe Artesonraju. Puţin mai încolo, altă placă. Hmm, cam lugubru...

În TBA mai sunt doi americani. Şi ei au ajuns tot azi, o dată cu noi, însă vor să facă Piramide, nu vârful nostru. Încercăm să aflăm mai multe informaţii despre condiţiile zăpezii şi în ce stare se găseşte traseul nostru, dar nu avem cu cine vorbi. În afară de cei doi americani, nu mai este nimeni aici, nici în taberele superioare. Un singur tip ce cobora, pe când descărcam bagajele din maşină, ne-a spus că o echipă a încercat să urce Artesonraju, dar „without summit”...

4.
Primul vârf pe care l-am făcut aici, când am ajuns în Cordillera Blanca, la jumătatea lui iunie, a fost Vallunaraju (5.686m), din Quebrada Llaca. Este un vârf uşor accesibil din Huaraz, în imediata vecinătate a altor două vârfuri cu feţe impresionante: Ranrapalca (6.162m) şi Oschapalca (5.881m).

Maşina ne-a adus direct la 4.300m şi după două nopţi/trei zile petrecute aici, am atins vârful cu stomacul în dinţi şi capul cât baniţa. Din fericire, senzaţia de greaţă şi durerea de cap au fost excesive doar la început. Când am făcut vârful pe creasta SE, senzaţiile neplăcute erau prezente, dar mult mai puţin deranjante. Ne aclimatizam!

5.
După o noapte petrecută în TBA, la aprox. 4.400m atitudine, am plecat cu un singur cort şi mâncare pentru două zile, la tabăra de pe gheţar (aprox. 5.150m), dominată de faţa Artesonraju-lui. Am sărit peste tabăra de la morenă (4.900m) pentru că era şi de-aiurea, fără mare confort şi mult prea jos pentru noi.

Între tabăra de la morenă şi tabăra de la 5.150m, se merge pe un gheţar plat, fără crevase, dar care are alt gen de capcane... aşa numitele „huecos” – găuri pline cu apă şi acoperite de o crustă de gheaţă, care se sparge sub greutatea alpinistului. Noi nu am căzut într-o asemenea baltă, pentru că am traversat gheţarul foarte devreme, când temperatura era încă spre zero grade.

În timp ce montăm cortul pe gheţar, am pus la topit şi zăpadă, pentru a-i face o supă lui Oscar. El o să coboare la TBA, la iarbă verde şi apă, unde ne va aştepta două zile, ca noi să apucăm să facem peretele. Apoi va veni după noi, să ne ajute cu bagajele la vale.

6.
Este 02.00 noaptea şi nu pot dormi. Termometrul arată -4 grade. Totuşi nu-i foarte frig, mai ales că acum nu mai bate vântul aşa violent, precum în ziua precedentă.

Ies din cort să mă dezmorţesc şi zăresc două luminiţe undeva mai sus de noi, pe gheţar. Sunt americanii care vor să urce pe Piramide de Garcilaso. Şi ei au ales aceeaşi zi pentru vârf, ca noi. Numai că ei au plecat la 11.00 noaptea din TBA, de la 4.400m... Părerea mea este că au plecat mult prea de jos, au pierdut timp şi energie ca să urce până la noi şi de aici mai sus...

7.
Urmăresc paşii noştri imprimaţi în zăpadă, din ziua precedentă, ce apar fantomatic în lumina albicioasă a frontalei. Merg eu primul, pentru a putea urmări poteca mai bine (Radu poartă ochelari), dar şi pentru a ţine un ritm de mers constant. Frontala coechipierului este la vreo 10 paşi în urma mea, urmărindu-mă legat la celălalt capăt al corzii.
50 de paşi. Pauză. 50 de paşi. Pauză.

„Pe munte, dacă nu mergi lent ca un bou în jug, atunci eşti un bou”... îmi aduc aminte fraza pe care tot o repet participanţilor la taberele de iniţiere în alpinism pe care le organizez în ţară.

Când panta creşte, cei 50 de paşi scad subit până la 10 paşi. Orice rampă care trebuie urcată, ne stoarce de energie. O pantă „obosită” care în Carpaţi o urci în 10 minute, aici înseamnă vreo jumătate de oră.

Ultimele două crevase de sărit şi apoi rampa finală de urcat, până la baza rimayei uriaşe ce mărgineşte faţa sud estică. Cu o zi în urmă, aici am lăsat o mare parte din echipamentul de alpinism necesar în perete.

Încă este întuneric. Noroc că urcasem puţin pe perete, în ziua precedentă, căci altfel nu ştiam pe unde să depăşim rimaya... Un şanţ adânc în gheaţă, lat de 3-4m, ne împiedică să ajungem la peretele propriu-zis, pe care trebuie să urcăm. Doar într-un singur loc, o placă de zăpadă ce curge peste rimaya, ne permite să înaintăm...

După două lungimi de coardă, se luminează suficient pentru a ne stinge frontalele. Suntem în dreptul primelor stânci din treimea inferioară a peretelui.

De la cort, cât ne-am tot uitat la perete cu o zi înainte, l-am împărţit imaginar în trei segmente: până după stânci – prima treime; până în dreptul seracului uriaş ce atârnă-n extrema dreaptă – a doua treime iar ultima treime – până-n creasta finală.

Într-un perete neted precum acesta, lipsa reperelor este o mare problemă. Vezi creasta finală aproape, mai mai să o atingi... şi tu mai ai cinci ore până acolo. Dar nu ştii asta... Şi mergi şi mergi... şi tot mergi... Simţi că nu mai ajungi unde trebuie şi resursele te părăsesc încet, încet... Este o luptă care se duce în tine, pe plan psihic. Căci partea fizică este undeva departe... în alt plan. Tu de mult mergi ca un robot.

Un piolet. Al doilea piolet. Colţarii. Un piolet. Al doilea piolet. Colţarii...
Două ancore pentru asigurare pe lungime. Una în regrupare. Triunghiul forţelor între ancoră şi unul din pioleţi. Prind carabiniera în bucla de chingă, la mijloc. Semnal. Piuit! Radu scoate ancora din regrupare. Rucsac răsucit pe o parte. Prinde ancora şi răsuceşte rucsacul în sens invers. Ia pioleţii în mâini. Începe urcarea spre mine.

Facem aceste mişcări din 60 în 60m şi devin un automatism.

Soarele este exact deasupra vârfului şi nu se vede clar cât mai este de mers. Ceea ce părea o lungime sunt, de fapt, vreo trei. Dar am intrat deja în ultima treime a peretelui. Îmi dau seama după seracul imens ce a rămas undeva pe dreapta, sub noi.

Îi strig lui Radu, ce-şi trage sufletul la vreo 20m sub mine: „El Peru Avanza!” Zâmbesc în gând. Ăsta-i motto-ul pe care-l promovează actualul preşedinte peruan Alain Garcia, în cadrul campaniei naţionale de schimbare a societăţii peruane. Motto-ul apare în mod constant la televiziunea peruană şi pe toate gardurile... scris cu vopseaua.

8.

Este ora 13.00, creasta se vede tot mai aproape, dar încă mai avem de mers. Dacă până la ora 14.00 nu atingem creasta somitală, sunt decis să o luăm în sens invers. Dacă nu vom face asta, intrăm în criză de timp...

Să cobori pe întuneric, în rapel şi descăţărare, o imensă faţă de zăpadă la 6.000m, rupt de oboseală... Hmmm, îmi aduc aminte de plăcile celor morţi la retragere, de la poalele muntelui... Iar principala problemă pe care o avem, pe lângă asta, este numărul redus de ancore de zăpadă.

Pe toată această faţă de zăpadă, nu există stâncă mai deloc. Ca atare, rapelurile se fac doar în ancore de zăpadă. Ştim că sunt vreo 16 de făcut, în total, însă noi avem doar şapte ancore cu noi. Diferenţa de 9 rapeluri x 60m ar trebui să le descăţărăm... Adică ore-n şir coborâte cu faţa la zăpadă, pas cu pas. Exact ce ne trebuie acum!

Vizavi de noi, peste gheţar, americanii au ajuns la mijlocul culoarului spre vârf. Până acum, am urcat în paralel, aproximativ la aceeaşi altitudine. Se văd doar nişte punctuleţe pierdute-n imensitatea albă. Acum parcă stau... a, nu... coboară! Ce fac, renunţă la vârf?! Cine ştie ce probleme au de confruntat. Oricum, retragerea lor este infectă, peste un câmp de crevase dominat de nişte seracuri uriaşe...

O cordelină iese din zăpadă. O ancoră de zăpadă rămasă de la alţii! Ura! Tocmai am câştigat un rapel în plus, faţă de cele şapte ale noastre! Cică această faţă de zăpadă este plină de ancore rămase de la alţii, dar noi nu am găsit până acum nimic.

Încă o lungime... altă ancoră îngropată în zăpadă! Excelent! Cred că am intrat pe linia unui rapel făcut de alţii.

9.
De data asta, creasta este foarte aproape, nu ni se mai pare. Se vede clar hornul final cu gheaţă... Gheaţă?! Care gheaţă?! În descrierea traseului se spune chiar foarte clar că nu există gheaţă până pe vârf! Ah, deci şi pe aici se fac descrieri după ureche?

Prima regrupare este făcută într-un Abalakov: două găuri în gheaţă cu o cordelină băgată prin ele. Ancorele de zăpadă nu mai sunt de nici un folos aici, pentru că nu prea mai este zăpadă... A doua regrupare este într-un alt Abalakov şi o ancoră de zăpadă prinsă-n gheaţă.

Colţarii scrâşnesc în gheaţa dură. Noroc că mi-am ascuţit sculele înainte de a pleca din ţară... Se merge mai bine pe gheaţă, căci nu mai trebuie să faci urme, dar este mai riscant căci asigurările intermediare sunt precare.

10.
Scot capul şi văd în faţa mea alte vârfuri... Am ieşit în creasta lateral stânga, ce urcă spre vârf. O creastă care nu e creastă, de fapt, ci o muchie rotunjită cu zăpadă spulberată şi ceva cornişe.

Sunt la câţiva metri sub creasta finală, orizontală, după cum îmi indică şi altimetrul. Deasupra mea se ridică un perete vertical, uşor surplombant din zăpadă. Este „ciuperca” somitală. Dacă urcăm pe ea, gata, se termină acest perete!

Intru în gaura verticală pe care o văd săpată în zăpadă. Sunt ca-ntr-un tranşeu, cu pieptul şi mâinile pe lângă corp, lipite de zăpadă. Doar capul iese deasupra, liber... liber să vadă ce?! Nimic.

În faţa mea nici o urmă de picior. Cei care au urcat până aici, care au făcut gaura-n zăpadă, nu au ieşit pe creasta finală. Nu se poate! Să urci până aici, la doi paşi de creastă şi să nu ieşi pe ea?! Ah!

Mă uit la Radu, care undeva sub mine, stă-n hornul de gheaţă, aşteptând să ies în creastă. Probabil s-a săturat de zăpada şi gheaţa primită-n cap de la mine. Mă întreabă cum este. Nu-i răspund.

11.
Cum poţi să urci dintr-o gaură, pe o zăpadă granule, lipsită de orice fel de consistenţă?! Căci această imensă ciupercă somitală este formată din cea mai oribilă zăpadă pe care un alpinist o poate întâlni. O zăpadă fără nici o consistenţă, ca nişte grăunţe, pe care nici măcar să păşeşti nu prea poţi.... Este ca şi cum ai merge pe zahăr.

În mod normal, în Carpaţi, o astfel de zăpadă se duce la vale, nu formează surplombe, precum această ciupercă pe care încerc să urc! Daa... deci asta-i faimoasa zăpadă andină...

12.
Cum poţi să ieşi dintr-o gaură, pe o zăpadă granule?! Simplu! În patru labe, eventual pe burtă. Mă rog, cât de simplu poate fi la 6.000m altitudine, după 10 ore de urcare...

Cu pioleţii în mână, în patru labe, scufundat până la umeri în zăpadă, încerc să mă urc pe ciupercă. Îmi vine să râd de situaţie şi nu prea... Dacă se rupe zăpada din marginea ciupercii, cad în gol vreo 15m, direct în hornul de dedesubt, unde este Radu. Ca asigurare am reuşit să implantez doar o ancoră, în fundul şanţului din care tocmai ies.

Un picior. Pun şi genunchiul. Mă ridic uşor, pregătit să mă bag la loc în gaura mea, în cazul în care... Zăpada nu spune nimic. Încerc să agăţ ceva cu pioleţii, dar ce poate servi ca sprijin într-un butoi uriaş cu zahăr? Gâfâind, fac câţiva paşi în genunchi şi mă îndepărtez cât mai mult de marginea firavă a ciupercii. Am reuşit! Creasta luceşte în zăpadă, la 10m deasupra mea.

13.
Ora 15.45. Suntem pe creasta somitală, până la genunchi în zăpada zahăr. Obosiţi.

Victorie. A noastră sau a muntelui!? Nu sunt prea sigur. Sunt sigur însă că vreau să coborâm de aici cât mai repede posibil... În două ore se întunecă şi noi ne aflăm pe o creastă de zahăr, de pe care trebuie să coborâm în rapel, urmată de o faţă interminabilă de rapelat şi descăţărat.

Undeva sub noi, jos de tot, pe gheţar, se văd două punctuleţe care se mişcă. Americanii au trecut de cortul nostru şi coboară spre TBA.

Vârfurile Quitaraju şi Alpamayo se văd foarte clar, dar suntem mult prea obosiţi pentru a ne bucura. Cam stupid. Urci până aici, ore-n şir, pentru ca o dată ajuns, să vrei să pleci cât mai repede.

Radu face rapid câteva fotografii în toate direcţiile, apoi bagă aparatul în rucsac. Gata, o luăm la vale. Nu ştiu dacă am stat mai mult de 10 minute aici.

Primul rapel îl fac într-o ancoră băgată-n zăpadă, într-o gaură de vreo doi metri. Şi tot nu sunt sigur că va ţine. Este dublată de o altă ancoră pe care, dacă totul va fi ok, Radu o va recupera...

Trec peste buza ciupercii. Ancora rezistă.

14.
Întunericul a căzut peste noi când ne aflam la mijlocul feţei. Ne-a ajutat foarte mult faptul că am găsit, în timpul rapelurilor pe lumină, câteva ancore „in situ”, pe care le-am folosit cu maximă bucurie.

Rapel după rapel, pierdem din altitudine. Spre baza peretelui, trei lungimi descăţărare pe întuneric. Nu foarte plăcute dar, dacă mergi încet şi cu atenţie, se poate.

15.
Ora 20.30. Tocmai am descăţărat placa de zăpadă care permite trecerea rimayei de la baza peretelui. Printr-un noroc chior - şi ceva experienţă - am nimerit exact unde trebuia, fără să mai orbecăim pe întuneric, pe lângă rimaya, în căutarea punţii salvatoare.

În faţa noastră se întinde, prin beznă, gheţarul final plin de crevase, la baza căruia se află cortul nostru. Ştim că vom face aproximativ o oră. Cel puţin aşa făcusem cu o zi în urmă, când am fost în recunoaştere.

16.
Coarda s-a întins uşor, apoi nimic. Un hohot de râs. Frontala iese din zăpadă, şi aud vocea lui Radu. A căzut în crevasă cu tot cu rucsac, de-abinelea. Nu cunosc senzaţia pe care o ai când calci în gol şi dispari brusc de pe gheţar. Încă nu o cunosc...

17.
Puţin după ora 21.00 ne-am prăbuşit amândoi. În cort.
Acum da! Acum ne putem bucura de faptul că ne-a ieşit faţa sud estică a lui Artesonraju!

18.
Oscar Coroner Torres este numele său complet. Lucrează de opt ani ca porter, câte trei luni în fiecare an, cât durează sezonul turistic. În rest, lucrează ca bucătar pe la expediţiile de trekking, ce se fac tot timpul anului. Acum doi ani, l-a lovit un bolovan în piept, rupându-i clavicula stângă. A fost nevoit să renunţe la muncă o perioadă. Şi implicit la bani. Noroc că un prieten american – alpinist, l-a mai ajutat cu ceva bani.

Băieţii lui nu vor lucra ca porteri. Nu este o muncă permanentă şi dacă pot face altceva, pe tot parcursul anului, este mai bine.

19.
Dimineaţă devreme. Vânt puternic şi foarte frig. Soarele încă nu a trecut peste creastă, pentru a ajunge la noi la cort.
„Buenos dias! Felicitades amigos por la cima! Felicitades!”
Câţiva paşi în zăpadă. Oscar. Şi noi nu aveam strânse bagajele...