miercuri, 24 iunie 2009

O istorie a protectiilor mobile (2): Aparitia nucilor



Nu este neapărat nevoie...


Alpiniştii britanici au demonstrat, de-a lungul timpului, că nu este neapărat necesar să fii înconjurat de munţi, pentru a practica alpinismului...

Ei au urcat în premieră vârfuri importante din Alpi, Caucaz, Anzi, ei au înfiinţat primul club alpin din lume (Alpine Club, 1857), ei au deschis primele trasee de alpinism tehnic (A.F. Mummery, Grepon - Alpi, 1881), ei au făcut primele expediţii la altitudine...

Tot alpiniştii britanici au arătat că poţi să te caţări şi în afara muntelui şi alpinismului (mountaineering), urcând micii pereţi de stâncă din insulele britanice ce seamănă aşa mult cu Măcinul dobrogean.

Aşa a apărut la ei, de altfel, termenul de „climbing” total separat de „alpinism”, o chestie unică şi ciudată la momentul respectiv – începutul secolului XX. Abia după aproape 70 de ani, în alte ţări a apărut căţărarea în afara muntelui, activitate numită în România „escaladă” – din similarul cuvând franţuzesc.

Tot britanicii au fost cei care, începând cu anii `20-`30, au continuat filosofia lui Paul Preuss, de căţărare fără pitoane, „by fair means”... folosind pentru protecţie împotriva căderii, pietricele înţepenite în fisuri.


Faimosul Paul Preuss, la începutul secolului XX


Căţărătorii britanici au evitat utilizarea pitoanelor pentru protecţie la cădere, nu din motive ecologice – cum este cazul astăzi, peste tot în lume – dar din motive pur etice, fiind considerat total înjositor să baţi pitoane. Astfel se face că, de comun acord, comunitatea alpiniştilor britanici a decis să interzică utilizarea lor pe mici pereţi din insule.

Epoca de piatră

Una din primele ascensiuni cu pietre pe post de protecţii, a fost pe traseul „Piggot`s Climb” (Ţara Galilor), realizată de Morley Wood în 1926!

Foarte multe trasee deschise în acei ani, mai ales în anii `40 - `50, au fost urcate în acest mod, de-a lungul liniilor naturale (fisuri, hornuri), folosind exclusiv protecţii naturale: pietricele înţepenite, bucle de coardă pe după ţancuri, clepsidre.

În Anglia, la baza traseelor, era un lucru obişnuit ca cei care se căţărau să-şi umple buzunarul cu numeroase pietricele, de dimensiuni şi forme variate.

În 1954, britanicii Joe Brown şi Don Whillans au folosit astfel de pietricele în ascensiunea feţei vestice din Aiguille de Blaitiere (Chamonix, Alpi). Echipa franceză care a repetat traseul, imediat după premieră, au declarat că englezii erau nişte căţărători mutanţi. Nu ştiau tehnica cu pietricele!

Pentru a se prinde de pietricele înţepenite, britanicii foloseau cordelină de 5-7-10mm pe care, pentru a o face rigidă, o fiebeau în sirop de zahăr!

Epoca de fier

La mijlocul anilor `50, pietricele au fost înlocuite cu piuliţe metalice, Jack Soper fiind unul din „responsabilii” acestei evoluţii. Este greu de spus exact cine a venit cu ideea, pentru că ele au început să fie utilizate aproape simultat, în mai multe zone din Anglia.

Piuliţe pe şnur... protecţie împotriva căderii


Modul de utilizate a piuliţelor era acelaşi, ca şi în cazul pietricelelor, evoluţia constând în bucla de cordelină deja introdusă prin piuliţă, astfel fiind mai uşor de transportat.

În drum spre peretele Cloggy (Clogwyn dur Arddu, Ţara Galilor), Jack Soper şi Dave Gregory adunau piuliţe vechi, de pe calea ferată ce leagă Snowdon cu Llanberis. Chiar exista o superstiţie atunci, ca dacă vor găsi măcar o piuliţă, atunci vor avea success în ascensiunile din acea zi!


Prima nucă metalică

În 1961, un inginer mecanic din Sheffield, John Brailsford, a creat prima nucă, botezată „Acorn”, dintr-un aliaj de aluminiu. Ea a început să fie scoasă pe piaţă de către Roger Turner Mountain Shop, în Nottingham.

Cum multe trasee dificile erau abordate prin tehnica bavarezei sau a cheilor de mână, era nevoie de protecţii mai mari, pentru fisuri mai largi. Tot John Brailsford a fost cel care a făcut primele nuci din lemn de balsa – o specia din America de Sud – de formă tronconică. Realizată apoi din aluminiu, a apărut nuca MOAC, folosită de nume mari din alpinismul britanic. Pentru ancorare, era folosită o buclă de coardă de 9mm diametru, ceva mai groasă şi mai rezistentă la tăiere.


Nuca MOAC (stânga) şi Acorn



Charles Curtis este printre primii care a construit nucile pe cablu metalic, inspirându-se din scările speologice folosite de cei din clubul universităţii din Sheffield. Primele prototipuri au fost un eşec, o nucă cedând în timpul repetării traseului „Vector” din Tremadog. Jack Soper a căzut într-o bavareză finală, cablul nucii explodând la şoc. Problema care era cu îmbinarea cablului a fost rezolvată ulterior.

În anii `60 au apărut mai multe modele de nuci, precum „Spud” (produse de John Earnshaw), „Murphys” (Terreence Murphy), „Crackers” (Trevor Peck), Troll (Tony Howard).


În 1966, într-un fost cinematograf, a luat fiinţă firma „Clogg” – proprietari Denny Moorhause şi Shirley Smith. O zi bună de muncă la Clogg era considerată, pe atunci, ziua în care se produceau 24 de nuci!

La finalul lui 1966, Denny Moorhouse a realilzat primele nuci hexagonale, model ce a inspirat ulterior multe altele. Numărul 6 era botezat „Jumbo” iar numărul 7 „Mammoth”.


În scurt timp, Clogg a devenit sinonim cu termenul „nuci”, la nivel mondial, reuşind ca până la începutul anilor `70 să producă o gamă variată de nuci pasive, pentru fisuri diverse.

Nucile în SUA

În Statele Unite, printre primii care a introdus şi promovat nucile a fost Royal Robbins. Înarmat cu un set de nuci cumpărate în 1966 din Marea Britanie, de la magazinul lui Joe Brown (Llamberis), împreună cu soţia lui, a reuşit să urce doar cu nuci, în premieră, traseele „Boulderfield” şi „Nutcracker”.

De asemenea, un rol important l-au avut şi cele câteva articole publicate de Robbins „Nuts to you” (1967 - Summit) sau „Preserving the cracks” (1972 - American Alpine Journal). Baterea şi scoaterea repetată a pitoanelor distrugeau în mod ireversibil fisurile, aşa că utilizarea nucilor erau cea mai bună variantă!

Doug Robbinson a tratat acest subiect în catalogul firmei „Chouinard” din 1972, într-un articol intitulat „The whole art of protection”. Yvon Chouinard a fost cel mai mare producător de pene în SUA, la vremea respectivă şi tot el este cel care a realizat a doua ascensiune a lui „Nutcracker” împreună cu... Royal Robbins.

În 1971, Chouinard a scos pe piaţă primele nuci hexagonale regulate, inventate de el şi Tom Frost. Faţă de modelul britanic, nucile americane erau mult mai evoluate, dar nu permiteau montarea decât în 3 poziţii.

Chouinard continuă să scoată noi tipuri de nuci pe piaţă: „Stoppers” (1972), excentricele „Polycentric” (1974) – ce permiteau montarea în 4 poziţii, „Tube” şi „Crack'n-Ups” (1975), reuşind să creeze un adevărat arsenal de echipament pentru noua tehnică „curată” de căţărare.

De-a lungul timpului, în Statele Unite apar mai multe tipuri de nuci şi dispozitive de protecţie sau înaintare, multe supravieţuind până azi: „Cooperhead” (1968), „Foxhead” (1970), „Arrowhead” (1974) – realizate de Bill Forrest, „Tricam” (1973, Greg Lowe).


Revoluţia nucilor clasice

În Anglia, la finalul anilor `70, Mark Vallance îmbunătăţeşte în mod radical nucile piramidale clasice, obţinând primele nuci curbate, ce permitea fixarea lor în fisură, în trei puncte distincte. Aşa apare pe piaţă setul de nuci „Rocks” produs până azi de firma Wild Country, disponibile azi şi în România!

De-a lungul timpului, nucile au evoluat considerabil, de la simple pietricele şi piuliţe, până la nuci curbate cu cablu metalic sau „nucile active” scoase pe piaţă tot de Wild Country. Şi o dată cu acestea, a evoluat şi etica „clean climbing” în căţărarea mondială.

Astăzi, utilizarea protecţiilor mobile nu mai este un lucru ce ţine exclusiv de etica şi stil, cât mai ales de protecţia mediului şi a pereţilor de piatră - locul de joacă al căţărătorilor.

În România, protecţiile mobile au fost folosite sporadic, de o mână de alpinişti şi căţărători mai conectaţi la tendinţele din occident, în anii `80 – `90.

Primul stagiu de pregătire tehnică şi etică în „clean climbing” şi big wall, a avut loc abia la începutul anilor 2000 (Buila Vânturariţa, 2002), fiind organizat de alpinistul francez de origine română Leslie Fucsko.

Prima şi singura zonă din ţară în acest moment, în care se promovează căţărarea cu protecţii mobile şi există chiar un Cod Etic în acest sens, se găseşte în sud estul României, în afara lanţului Carpaţilor: cheile Dobrogei (calcar) şi în munţii Măcin (granit).

BIBLIOGRAFIE

BCM - The first 50 years

http://www.needlesports.com/nutsmuseum/nutsstory.htm

duminică, 21 iunie 2009

O istorie a protecţiilor mobile (1): Aparitia friendului




Sphinx Crack (9+/10-), Colorado


Protecţiile mobile erau aproape necunoscute în România, la începutul anilor 90. Pitoanele erau tradiţionale şi în plus, o dată cu boom-ul escaladei, se băteau tot mai multe ancore...

Nici astăzi nu se poate spune că protecţiile mobile sunt cvasi cunoscute în ţară, în continuare fiind întâlnite opinii tip "neanderthal" de genul: "lasă-mă d-le cu de-alea, dacă eu vreau să bat ancore, ce ai cu mine...?"

Am început să mă caţăr cu mobile undeva prin 1998 - 1999, folosind fără să ştiu prea bine, două nuci active cu trei came, împrumutate de la club şi alte câteva nuci improvizate cu cordelină. Cu acest "impresionant" set de mobile + pitoane am deschis de exemplu, traseul "3M" din Măcin, în primăvara 1998.

Am început să folosesc astfel de protecţii pentru că, atât în Cheilor Turzii, unde eram activ atunci, cât şi prin alte părţi pe unde umblam (Coştila, Crai...), intram în trasee mai rar frecventate atunci, implicit prost pitonate gen Suurime, Ave Maria, Calvaria... Cum ceilalţi amici nu prea intrau în astfel de trasee, eram cam o ciudăţenie printre ei, cu fierătaniile atârnate pe ham.

Mai mult chiar, începând cu acei ani, majoritatea traseelor pe care le-am deschis cap/cap schimbat, în Măcin, cheile Dobrogei sau Vrancea - de exemplu traseele Extrema Stângă (6-), Rocada Mică (4+), Zburătorul (5+) - am încercat să le parcurgem cu mobile, să lăsăm cât mai puţine urme.

Tot aşa a apărut şi ideea primului cod de căţărare din România, "Codul Etic de Căţărare din Dobrogea". Acesta a fost adoptat tocmai pentru a încuraja protecţiile mobile, a creşte nivelul tehnic al căţărătorilor şi a conserva stânca, pe cât posibil.

Această filosofie personală este în continuare valabilă, la traseele de stâncă sau mixt pe care le-am deschis sau parcurs pe alte coclauri.

În vara lui 2002, Leslie Fucsko a organizat un stagiu de o săptămână în Buila Vânturariţa, în tehnica big wall. O întreagă filosofie despre etică, stil, modalitate de căţărare, de montare a ancorelor etc. Deşi de-a lungul săptămânii au fost zeci de persoane în chei, doar eu cu Nuşu Neagoie (Braşov) şi Cornel Zărescu (Piteşti) am fost singurii stagiari ce am stat efectiv toate zilele.

Stagiu de big wall, 2002, Buila Vânturariţa

Acest stagiu este primul din România, în care efectiv s-au învăţat diferite tehnici de căţărare cu protecţii mobile, atât în căţărare naturală, cât şi artificială. Ulterior, Leslie a mai organizat un astfel de stagiu, tot în zona Vâlcea şi chiar în acest an (2009), va mai organiza un astfel de stagiu în cheile Turzii.

În continuare, am să fac o scurtă istorie a protecţiilor mobile, în ideea în care acestea vor fi tot mai mult utilizate în România.

=========================

APARIŢIA FRIENDULUI
Friend = prieten, în lb. engleză

Dispozitivul cu came botezat "friend" (nume de cod) a fost inventat de către americanul Ray Jardine (inginer aerospaţial), primul prototip fiind realizat în 1971. Era nevoie de un asemenea dispozitiv pentru a avea o protecţie eficace împotriva căderii, pe traseele ce urcă de-a lungul faimoaselor fisuri din Yosemite.

În 1972 Ray Jardine îl întâlneşte pe Mark Vallance împreună cu care, câţiva ani mai târziu, se decide să deschidă o afacere din producerea acestor dispozitive "friend".

În 1977 eşuează în deschiderea afacerii în SUA şi cei doi se decid să-şi pornească afacerea în Anglia, Derbyshire. Aşa s-a născut faimoasa companie "Wild Country"...



(Ray Jardine, 1998)

"Într-o zi, noi căţărătorii, poate vom purta mănuşi speciale şi espadrile capabile să urcăm feţele de stâncă fără nici o priză, precum păianjenii. Şi în caz de cădere, tot precum păianjenii, ne vom agăţa rapid cu o coardă elastică de stâncă...
Dacă şi când se vor inventa astfel de dispozitive şi tehnici de căţărare, în mod cert inventatorii vor fi consideraţi deştepţi! Dar până atunci însă, nimeni dintre noi nu-şi poate imagina detaliile de funcţionare ale unui asemenea echipament.

La fel a fost şi cu dispozitivul Friend, acum un sfert de secol în urmă, când eu l-am inventat. În mod clar, era nevoie de o protecţie care să se fixeze în fisurile largi, dar cum ar fi putut funcţiona ... nici eu şi nici altcineva nu aveam idee.
Căutând un echipament care să se fixeze singur în fisuri şi să reziste tot mai mult pe măsură ce apar forţe mai mari, am început procesul de creaţie în 1971. Iniţial, am folosit un sistem din două pene culisante, dar curând am realizat că sistemul nu prea funcţiona matematic.


Ray Jardine în "Separate Reality" (8 UIAA), 1975

O spirală sub un unghi constant, este o expresie a creşterii uniforme, principiul fiind descris de Descartes încă din 1638. Încă de atunci, camele sub un unghi constant au început să fie folosite în diferite dipozitive mecanice.

Configurarea unui dispozitiv care să funcţioneze s-a dovedit a fi, până la urmă, o muncă enormă. Zile în şir, luni de zile am construit diferite prototipuri cu came, pe care le testam la faleze de căţărare de lângă mine, pentru ca seara - acasă, să le fac diferite îmbunătăţiri.

Apoi într-o zi, după ce am încercat absolut tot ce mi-a trecut prin minte şi-mi storceam creierul pentru noi idei, mi-a apărut conceptul: două perechi de came independente şi în opoziţie. Aşa cum fiecare roată la maşină, are suspensie individuală, tot aşa, aceste came se vor regla în fisură în mod independent!
Camele erau diametral opuse şi ţinute deschise de către un arc metalic. Lipsea orice fel de mâner pentru a închide/deschide camele.

Unul din primele prototipuri de friend, cu tijă metalică

Am ales pentru testarea acestui dispozitiv un traseu nou, botezat "Fantasia" (4+/5- UIAA). Într-un pasaj în care aproape puteam sta cu mâinile libere, am reuşit să strâng camele şi să le introduc în fisură. După cum s-a comportat, am ştiut instantaneu că asta era soluţia!

Primăvara viitoare (1974), am realizat primul meu set de dispozitive Friend prototip, cu care am urcat mai multe trasee în Yosemite. Aceste exemplare erau extrem de limitate faţă de modelele actuale, dar funcţionau! La finalul sezonului, în echipă de trei, am încercat să urcăm "The Nose" într-o zi. Nu am reuşit atunci, fiind obligaţi să bivuacăm sub "The Great Roof". Dar am reuşit să urcăm traseul în 20 de ore de căţărare efectivă, la jumătate faţă de recordul precedent de 3 zile.

În 1977 Mark Vallance m-a invitat în UK, pentru a-l ajuta să scoată pe piaţă dispozitivele Friend. Mark a fost prima persoană care a văzut potenţialul uriaş al acestor dispozitive. Astăzi, aspectul comercial al friendurilor este evident, dar în acei ani Mark a fost primul vizionar...."

(Mark Vallance, 1978)

"A începe o afacere nouă, este ca şi cum ai avea sub tine 30m de coardă fără nici o protecţie, fără nimic şi un pasaj de gradul 7 în faţă.
M-am pregătit să-mi dau drumul în coardă. Vremea era perfectă, ger şi puţină zăpadă. Echipa de filmare era pe poziţie şi aştepta...
Am depăşit ultimul Friend, apoi am mai urcat puţin. La dracu`, am să la arăt un adevărat spectacol! Am mai urcat puţin, apoi am sărit!

Pe măsură ce s-a întins coarda, secundul a zburat prin aer şi mie mi s-a tăiat respiraţia. M-au lăsat la sol, nemaifiind nevoie de încă o dublă.
La finalul lui ianuarie 1978, a fost difuzat episodul de 5 minute a emisiunii BBC Tommorow`s World şi un secret de 6 ani a fost scos la lumină.

În 1972, în Colorado l-am întâlnim prima dată pe Ray Jardine. Lucram amândoi pentru Outward Bound, căţărându-ne împreună în timpul liber. Deşi pe atunci nu ştiam, Ray purta cu el tot timpul, primul său prototip al friendului: patru came pe un ax, fără nici un mâner sau alt mod de strângere a camelor. Era nevoie de patru mâine pentru a scoate friendul din fisură!

Primul meu contact cu dispozitivul "friend" a fost mult mai târziu, prin 1975, Ray fiind foarte secretos. Era într-o zi de octombrie, înainte de a face premiera traseului "Power Failure". M-a pus să jur că o să ţin secret, apoi misteriosul săculeţ albastru ce tot scotea sunete metalice la spatele lui s-a deschis. Câteva prototipuri erau nou-nouţe, atent finisate şi cu un mic mâner, în timp ce altele erau îndoite şi folosite.

Chris Walker a botezat dispozitivele cu numele de "friend", pe când se căţărau împreună cu alţii, care nu erau în categoria celor "iniţiaţi". Vroia să ştie dacă Ray are cu el dispozitivele şi neştiind cum să facă fără să se dea de gol, l-a întrebat pur şi simplu: "Hei, ai adus cu tine punga cu prieteni - friends?" Numele a prins.

După câteva insuccese în Statele Unite de-a lungul anului 1977, Ray m-a rugat pe mine să produc friendurile în Anglia. Problema principală pe care am întâmpinat-o a fost faptul că nu am găsit nicăieri un aliaj 7075 ieftin. Cum aş fi putut face ca un dispozitiv format din 27 de piese, o mulţime de găuri şi operaţiuni delicate, să aibă un preţ cât de cât competitiv pe piaţă?

Când Ray s-a întors în California, la începutul toamnei, deja se gândea la un nou eşec... Dar câteva săptămâni mai târziu, lucrurile au început să se aranjeze aşa cum trebuie. M-am împrumutat de bani de peste tot unde era posibil... ba mai mult, am pus şi a doua ipotecă pe casă.

Am inspirat adânc şi la finalul lui noiembrie am renunţat la locul meu de muncă, implicându-mă 100% în producerea de frienduri Wild Country.

Nici o protecţie de data asta. Fie succes, fie o lungă, foarte lungă cădere...


Bibliografie: Wild Coutry: The Cams Book