miercuri, 14 octombrie 2009

Iarasi despre Alain Robert

http://www.rucksack.ro/


Pe 8 octombrie a.c., căţărătorul francez Alain Robert a avut nevoie de 36 de minute pentru a urca “vârful” Turnului Ariane (152m înălţime) din Paris. Ascensiunea a făcut-o în stilul său obişnuit, solo integral, în espadrile şi cu doi săculeţi de magneziu.


Tot ca de obicei, au existat spectatorii improvizaţi şi cameramani care au aplaudat şi filmat, precum şi poliţişti pe acoperiş, aşteptând finalizarea căţărării lui Alain.


Supranumit “Omul Păianjen” de către presa internaţională, Alain Robert are în palmares aproximativ 90 de clădiri înalte din lume, inclusiv Turnul Eiffel, New York Times Building, Empire State Building, Golden Gate din San Francisco, Luxor Hotel Pyramid din Las Vegas şi Turnurile Petronas din Kuala Lumpur.


Filmul ascensiunii poate fi văzut mai jos:


http://www.dailymotion.com/video/xaqrf5_alain-robert-escalade-la-tour-arian_sport


(sursa: planetmountain.com)

marți, 22 septembrie 2009

O statistica a accidentelor in catarare

Accidente în alpinism şi căţărare au fost, sunt şi vor mai fi.



Din păcate, în România nu există nici un fel de statistică a numărului accidentărilor montane - inclusiv căţărarea - la care să existe acces public. Un studiu al accidentelor - aşa cum se face în multe alte ţări montane - ar scoate în evidenţă cauze şi ar ajuta la găsirea unor soluţii...



Recent am intrat în posesia unui interesant raport privind accidentele în căţărare, pe teritoriul Statelor Unite. Mai jos, public o sinteză a acestui material interesant.



În Statele Unite s-a estimate că peste 9 milioane de oameni sunt practicanţi ai căţărării pe stâncă.



Un studiu recent al Centrului pentru Cercetare şi Politici în Accidente (Columbus, Ohio, 2008) a scos la iveală faptul că pe măsură ce a crescut popularitatea căţărării, a crescut şi numărul accidentărilor. Astfel, numărul accidentaţilor în căţărare, internaţi şi trataţi în spitalele americane, a crescut cu 63% între 1990 – 2007, faţă de perioada precedentă.



Studiul, publicat în versiunea electronică a revistei „American Journal of Preventive Medicine”, a arătat că peste 40.000 de pacienţi au fost trataţi în departamentele de urgenţă ale spitalelor americane, pentru leziuni apărute în căţărare.



Cele mai comune tipuri de leziuni sunt fracturile (29%), luxaţiile şi entorsele (29%). Extremităţile inferioare sunt cele mai frecvent afectate (46%), iar dintre acestea, gleznele (19%).



De asemenea, a crescut numărul femeilor accidentate (cu 28%), faţă de perioada acoperită de studiul precedent.



Trei din patru leziuni sunt cauzate de cădere, severitatea lor fiind direct proporţională cu înălţimea. Cei care au căzut de la peste 6m înălţime, au de 10 ori mai multe şanse să fie spitalizaţi, comparativ cu cei care au căzut de la înălţimi mai mici.



„Am descoperit că cei care cad de la înălţimi mai mari de 6m reprezintă 70% din numărul pacienţilor internaţi”, explică dr.doc. Lara McKenzie, autorul studiului. „Căţărarea este unul din sporturile outdoor cu cea mai mare rată de accidente înregistrată oficial”.



Datele pentru acest studiu au fost obţinute de la National Electronic Injury Surveillance System (NEISS) – Sistemul Electronic Naţional de Supraveghere a Accidentărilor din Statele Unite, care oferă informaţii privind leziunile apărute în activităţile outdoor.

miercuri, 9 septembrie 2009

A vorbi despre Caucaz...

...înseamnă a vorbi, înainte de orice, despre o zonă de frontieră. O frontieră geografică, culturală, politică ce împarte oamenii în două categorii: unii „în interior”, iar alţii „în exterior”.

Este o margine a Europei, unde cea mai mare parte a populaţiei locale nu şi-a găsit încă liniştea socială, specifică epocii contemporane, zbătându-se pentru a supravieţui urgiilor care se abat asupra lor. Aşa cum de altfel, a făcut-o sute de ani până acum.

A vorbi despre Caucaz nu înseamnă, obligatoriu, a vorbi doar despre Rusia – sau Federaţia Rusă cum se numeşte oficial teritoriul regiunilor din nord: Adygea, Karachay – Cherkesia, Kabardino – Balkaria, Ingushetia, Cecenia şi Dagestan.

Asta deoarece dacă partea nordică a lanţului montan aparţine azi Rusiei, partea sudică aparţine încă, în cea mai mare parte Georgiei – un stat de mărimea Elveţiei şi cu o populaţie de doar 4,5 milioane de oameni, Armeniei şi Azerbaijanului.

Tbilisi, capitala Georgiei (Tiflis – denumirea veche) este considerat cel mai frumos oraş din zona Caucazului iar Georgia – ca ţară – una din cele mai ospitaliere din lume. Acest lucru l-am sesizat şi noi când am ajuns aici, în august 2009, în momentul în care ospătarii de la restaurant au vrut să ne returneze bacşişul lăsat, fiind prea mare sau taximetriştii nu ne-au ars la banii, atunci când am făcut o cursă de noapte .
1.

Cel mai vestit obiectiv din zona montană a Georgiei, este vârful Kazbek, situat pe graniţa dintre Georgia şi Rusia, destul de aproape (aprox. 50km) de oraşul Vladikavkazi, cel mai important din zona rusească a Caucazului.


Fără să fie dificil tehnic pe ruta clasică, necesită o bună pregătire fizică şi mentală. Un aspect important de remarcat este faptul că ruta clasică pe Kazbek este ceva mai dificilă decât ruta clasică de pe Elbrus, dar mai scurtă (aprox. 1400m diferenţă de nivel de urcat/coborât, în etapa finală pentru atingerea vârfului).

Kazbek - o fotografie clasică de pe internet

Punctul de plecare pentru Kazbek îl reprezintă localitatea Stepantsminda (Sf. Ştefan, 1.700m alt.), numită în trecut Kazbegi, un mic sat de munte ce intenţionează în viitor, să se transforme în staţiune turistică. Din sat până în tabăra de bază se poate urca dintr-o singură etapă, deşi este o diferenţă destul de mare de nivel (aprox. 2.000m).


2.


„Europe started here” (Europa a început aici) este motto-ul cu care se promovează turistic Georgia şi într-adevăr, acest aspect se vede aici peste tot.

Mica biserică ortodoxă din curtea muzeului Kazbegi, Stepantsminda


Deşi a fost de peste 200 de ani eliberată de turci şi ocupată de „prietenii creştini” ruşi (din 1770), mai întâi ca gubernie a imperiului ţarist, apoi ca republică socialistă sovietică, pe vremea URSS-ului, Georgia de azi nu are multe elemente care să amintească vreo influienţă slavonă/rusească. Toate indicatoarele sunt în georgiană şi engleză, inclusiv în zona de frontieră. Populaţia locală vorbeşte în cea mai mare parte georgiana şi doar cu străinii rusa – asta dacă nu cunosc engleza deja. Practic, limba rusă şi alfabetul chirilic nu există nicăieri!


Încă 50km spre mama Rusie... frontieră închisă pentru turişti


În Tbilisi este un plăcut şi ciudat amestec de orient şi occident, de Europă modernă şi Asie tradiţională peste care, din loc în loc mai apar rămăşiţe ale trecutului sovietic recent.


„Georgienii se joacă foarte uşor cu secolele”... spunea Radu, unul din colegii de coardă cu care am mers în Caucaz, în timp ce mergeam cu marshrutka (maxi taxi) pe drumul dintre Tbilisi şi Stepantsminda.


Perfect adevărat, într-o ţară cu monumente de prin secolul IX conservate excelent!


3.


Unul din cele mai importante obiective turistice în Stepantminda este biserica Tsminda Sameba (Sf. Treime) construită în secolul XV. Este aşezată foarte fotogenic, la mare altitudine (aprox. 2.100m), având vf. Kazbek în fundal. La ea se poate ajunge atât pe potecă cât şi auto, poteca spre tabăra de bază a Kazbek-ului (cabana Betlemi) trecând pe lângă ea.




În Stepantsminda mai pot fi văzute Casa Memorială „Alexandr Kazbegi” şi Muzeul Alpinismului, dedicat lui Jagor Kazalikashvili.


4.

Denumirea oraşului Tbilisi se spune că provine de la cuvântul georgian „tbili” (cald), cu referire la izvoarele sulfuroase aflate în zona centrală a oraşului vechi.


În imediata vecinătate a izvoarelor se află o moschee, iar deasupra cupolelor semirotunde ale băilor subterane, se ridică majestos zidurile parţial renovate ale cetăţii Narikala, cu o splendidă belvedere asupra oraşului.



Cele mai vechi rămăşiţe ale zidurilor cetăţii datează din secolul IV, când cetatea era a perşilor. În secolul VIII a fost ocupată de arabi, pentru ca ulterior să fie deţinută succesiv de georgieni, turci şi perşi.



În 1827, în timpul ocupaţiei ruseşti, o mare explozie a depozitului de muniţie din interiorul cetăţii, a distrus-o în cea mai mare parte, ruinând inclusiv biserica Sf. Nicolae din interiorul zidurilor. Abia în anii `90 a fost reconstruită biserica.




5.


Poteca spre tabăra de bază a Kazbekului urcă pe o vale lină, înierbată, ce aminteşte de Făgăraşi. În spate se vede în toată splendoarea Caucazul Estic, dar Kazbek-ul apare în faţa noastră abia când ajungem în şaua Sabertse (aprox. 3.000m).



De aici, după o uşoară coborâre în altă vale, se poate campa (2.950m). Dacă nu intenţionăm acest lucru, atunci continuăm şi după aproximativ o oră, ajungem la baza gheţarului Gergeti sau Ortsveri. Ca şi pe gheţarii din Cordillera Blanca şi aici se observă efectele încălzirii globale.



După ce ocolim pe partea stângă două mari zone de crevase, prea puţin vizibile din sensul de urcare, ieşim pe morenă şi în aproximativ 30 minute ajungem la refugiul Betlemi (fosta cabană meteo), unde se poate pune cortul. Atenţie la ieşirea de pe gheţar pe morenă, unde există numeroase poduri de gheaţă subţiri, gata-gata să se prăbuşească!





6.

"Khachapuri” este un fel de plăcintă georgiană uriaşă, care se vinde în diferite variante: cu brânză dulce, sărată, cu carne sau cu fasole. Dacă mănânci aceste plăcinte într-un local mic, în sat, ai avantajul că ţi le prepară pe loc, proaspăt.


Un alt fel de mâncare tradiţională, la fel de consistentă, este „khinkali”. Acestea sunt nişte chiftele din carne introduse într-un fel de găluşcă din făină. Prin fierbere, în interiorul găluştelor se adună un sos gustos, care efectiv se soarbe.



Berea Natakhtari se găseşte din belşug, peste tot, la fel ca şi diferite tipuri de ape minerale, Caucazul fiind faimos din acest punct de vedere. Personal, mi-a plăcut apa minerală „Borjomi”, uşor sulfuroasă şi sărată, aceasta fiind şi preferata lui Lenin, acum 100 de ani.


7.


Fiind un vârf de peste 5.000m altitudine, ascensiunea Kazbek-ului presupune o perioadă de aclimatizare. Bineînţeles, există persoane care ajung seara la refugiu şi în aceeaşi noapte pleacă spre vârf. Personal, nu văd nici un motiv pentru a face aşa ceva, dacă nu eşti contracronometru. Şi nu ar trebui să fii, dacă vii tocmai aici!



Tură de aclimatizare pe morenă. În fundal, vf. Ortsveri


Pentru face vârful există mai multe rute diferite: ruta clasică georgiană (2A), faţa SE (3B), fața sudică (2B), ruta clasică rusească. Rutele clasice sunt accesibile cam tot anul, restul doar în sezonul rece, când riscul căderilor de pietre este minim. De remarcat faptul că gradele de dificultate (alpine) sunt ruseşti, adică mai dificile decât echivalentul românesc.

Faţa SE este vizibilă de la refugiu, urcând direct de-a lungul unei feţe de zăpadă/gheaţă, cu o înclinaţie de 30-45grade. Ai nevoie de doi pioleţi, ancore de zăpadă, două corzi şi un coechipier de nădejde. Ruta seamănă cu partea mai uşoară a ceea ce am făcut în vara lui 2008, pe faţa SE a vârfului Artesonraju (Cordillera Blanca, Peru).


Pentru ruta clasică, va trebui să traversăm spre vest morena gheţatului, pe curbă de nivel şi într-o uşoară urcare. După aproximativ trei ore ajungem pe platoul Maili, pe un gheţar plat, de unde ne orientăm spre nord est şi începe urcarea spre vârf.

8.

Regiunea Svaneti este în nord vestul ţării, situată între cele două zone separatiste: Osetia de Sud (la est) şi Abhazia (la vest). Este considerată cea mai izolată şi misterioasă zonă din Georgia, nefiind cucerită de un rege străin, niciodată.


Regiunea Svaneti de Sus, încercuită cu roşu

Principalul oraş din zonă este Mestia, pe valea Mulkhura, fiind înconjurat de vârfuri de peste 2.500m altitudine. Aici se află casa memorială a celui mai faimos alpinist georgian Micheil Khergiani supranumit „tigrul munţilor” de către regina Angliei, Elisabeta a II-a.


În timpul puternicelor campionate din URSS, Khergiani a devenit maestru al sportului (1963), maestru al sportului de clasă internaţională (1967), de trei ori campion naţional în alpinism şi de numeroase ori campion la căţărare pe stâncă.


Micheil Khergiani (1932-1969) - sursa internet



A fost unul din cei mai populari alpinişti din perioada sovietică, atât în URSS cât şi pe plan internaţional, în memoria lui fiind botezate un vârf în lanţul Turkestan şi un mic corp ceresc (N3234). A murit în vara lui 1969, în urma unei căderi de pietre, pe faţa Su Alto (Dolomiţi).

Ani de zile, regiunea Svaneti a fost o zonă periculoasă, numeroşi drumeţi şi alpinişti străini fiind atacaţi cu armele şi jefuiţi. Abia după 2004 regiunea a devenit ceva mai liniştită, după ce câţiva şefi locali au fost arestaţi şi închişi.

Emblematic pentru regiunea Svaneti, sunt turnurile izolate de apărare din piatră, astăzi existând încă aproximativ 175 de astfel de turnuri, construite între secolele IX şi XIII.

Localitatea Usquili, Zemo Svaneti - sursa internet


Aici se află cel mai înalt vârf din Georgia (Shkhara, 5.068m) şi tot de aici, se pot urca faimoasele vârfuri Ushba (două sunt în Georgia, al treilea este pe graniţă). De altfel, numeroase alte vârfuri aflate pe graniţa ruso-georgiană pot fi atinse şi din Georgia: Donguz-Orun (4.454m), Shkelda (4.390m), Kavkaz (4.280m). Diferenţa faţă de accesul din Rusia constă în dificultatea rutelor.


10.


Plecarea spre vârful Kazbek se face, ca de obicei, cât mai devreme posibil. Ora 02.00 sau 03.00 dimineaţa este o oră rezonabilă de start.





Bineînţeles, pentru a nu orbecăi în căutarea potecii, pe morena gheţarului, este bine să o cunoaştem din timp, lucru ce se face în perioada de aclimatizare.


O dată ajunşi la baza gheţarului, ne legăm în coardă şi începem ascensiunea spre vârf, pe o pantă destul de înclinată (gheaţă dură la primele ore ale dimineţii!) care ne scoate în aproximativ două ore, la 4.500m altitudine, undeva la baza stâncilor.


Ora 05.30. Aproximativ 4.300m altitudine



De aici, ne băgăm printre câmpul de crevase şi după o traversare relativ lungă, în urcare, ajungem la baza culoarului care ne va scoate în şaua finală.

La primele ore ale dimineţii, zăpada este betonată şi poate viscoli la suprafaţă


Deşi pare scurtă, panta spre şaua finală este suficient de lungă (aprox. 5 lungimi) şi înclinată (30-40 grade) pentru a stoarce de vlagă un alpinist mai puţin pregătit fizic şi mental, ca să nu mai vorbim de neaclimatizare.


Mare atenţie să nu se termine gazul pe ultima sută de metri!


Şaua finală. Pare aproape?

11.


A vorbi despre Caucaz, nu înseamnă obligatoriu să vorbeşti despre Elbrus. Iar când spui Georgia, nu înseamnă obligatoriu să vorbeşti doar despre Kazbek.

Din tabăra de bază a lui Kazbek, se poate urca vârful Ortsveri (3.887m), care oferă şi un frumos perete nordic (gheaţă), foarte clar vizibil de la refugiu.


În plus, zona din jurul Stepantsmindei are numeroase chestii interesante: ciclim montan la peste 2.000m altitudine, rafting de gradul ww IV-V... asta ca să nu vorbim de Mont Chaukhi (3.842m), supranumit „Dolomiţii georgieni”, o faimoasă zonă de căţărare aflată vizavi de Kazbek.



Mt. Chaukhi (3.842m)

12.

Georgia este o ţară de frontieră, în inima Caucazului. Geografic este în Europa, dar politic undeva în afara ei.
Iar când toate astrele se aliniază şi situaţia politică locală o permite, este un obiectiv turistic de prima mână. Şi mai ales alpin!

PS:

între 23-30 august 2009, în cadrul agenţiei de aventură Rucksack, a fost organizată o tură blitz - de şapte zile, pentru ascensiunea vârfului Kazbek. Au participat: Radu Hera (Bucureşti), Dorian Filote (Bucureşti), Andrei Tică (Craiova) şi Marian Anghel (Galaţi).

Mai multe detalii despre ture, tabere şi expediţii similare, poţi afla pe http://www.rucksack.ro/

miercuri, 12 august 2009

Catarare in muntii Vrancei


Munţii Vrancei sunt un obiectiv turistic destul de consacrat, cu faimoasele chei ale Tişiţei, cascada Putnei, Focul Viu de la Andreiaşu... şi alte zone interesante şi frumoase pentru drumeţie şi ciclism montan.

Pentru căţărare, în general roca este de slabă calitate, o gresie extrem de friabilă.

Au existat în zona Lepşa, pe versantul sudic (dinspre şosea) al Pietrei Ciutei (creastă stâncoasă, uşor identificabilă pe partea dreaptă a şoselei, chiar în localitate), câteva trasee de căţărare amenajate pentru vânătorii de munte. Cândva, acestea au fost marcate cu cifre la bază, cu vopsea roşie, în stilul caracteristic.



Piatra Ciutei (faţa estică)

Aceste trasee nu au nici o importanţă pentru căţărare, fiind pe o pantă înclinată, în care alternează stânca cu iarba şi copaci.

Dar dacă urcăm în continuarea acestor trasee, printre copaci, prindem creasta stâncoasă a Pietrei Ciutei care, după ceva vreme, ne va scoate în zona vârfului. Este o rută uşoară, cu pasaje elementare de căţărare (gr. 2/3 UIAA), dar pe care trebuie să fim atenţi la rocă şi prize. Să nu uităm, de asemenea, că sub noi se află şoseaua circulată de maşini!

Începând cu 1997-1998, Adrian Dimitriu - Maniacu (Galaţi) a început să frecventeze zona, privind-o cu ochii unui alpinist (era în perioada când activa ca alpinist şi nu doar ca motociclist, cum este cazul în prezent...). El a fost cel care,de altfel, a descris într-un număr al revistei de alpinism "Alpin Info", traseul "creasta Pietrei Ciutei".

În vara anului 1999, într-un weekend călduros, am plecat amândoi din Galaţi şi în aceeaşi zi, am deschis primul traseu de căţărare pe faţa estică a Pietrei Ciutei, botezat "Hornul Verde" (4+, 50m).

Traseul nu este dificil dar trebuie să fim atenţi la rocă şi mai ales, nu am lăsat în urmă nici o protecţie fixă, cu o singură excepţie: un piton intrat foarte bine, lăsat ca semn că totuşi cineva a trecut pe acolo.

După câţiva ani, am revenit în zonă pentru căţărare, la invitaţia lui Virgil Mâşlea - Virgulă.
El descoperise ascuns prin pădure, dincolo de apă, câteva turnuri interesante de căţărare (Turnurile Lepşei) şi ardea de nerăbdare să deschidem câteva linii acolo.

După două nopţi petrecute la el în cabană, rezultatul a fost destul de fructuos: un traseu deschis cap de coardă plus alte patru linii lungi, parcurse în manşă, cu intenţia de a le amenaja ulterior cu ancore.

În stilul caracteristic, traseul "Zburător" a fost parcurs cu mobile şi nu am lăsat nimic în urmă, cu excepţia unui piton - semn. Pasul cheie al traseului este în partea superioară, unde trebuie depăşită o mică surplombă pentru a se ieşi în creastă. Atenţie la rocă!

O listă completă cu traseele de căţărare existente în zona Lepşa, munţii Vrancei, este mai jos.

Piatra Ciutei


1. Zburător, 5+, 50m, mobile, Virgil Mâşlea, Marian Anghel, 2002;
2. Hornul Verde, 4+, 50m, mobile, Marian Anghel, Adrian Dimitriu, 1999;

Retragerea din Piatra Ciutei se face prin rapel pe după un bolovan mai proeminent (cordelină putrezită), pe partea opusă a peretelui. Apoi se coboară pe grohotiş până în şosea.

Turnul Mare (turnurile Lepşei)
(momentan, există doar liniile parcurse, urmează a fi amenajate cu ancore)

A. Faţa estică (din vâlcel)


1. Frodo, 6+, 30m, Virgil Mâşlea, 2002;
2. Fisura Bilbo, 6+, 30m, Virgil Mâşlea, 2002;

B. Muchia nordică (dinspre şosea)


1. Lolek, 7-, 30m, Virgil Mâşlea, 2002;
2. Bolek, 7-, 30m, Virgil Mâşlea, 2002.

Traseele din Vrancea, mai ales cele din Piatra Ciutei, sunt destul de spectaculoase, fiind deschise în stil "aventură".

Chiar dacă sunt scurte, orice repetare presupune pregătire (tehnică şi mentală) precum şi experienţă în parcurgerea traseelor de aventură, cu protecţii mobile şi rocă ceva mai "jucăuşă" (gresie).

vineri, 31 iulie 2009

Undeva în est

1.


În faţă noastră se ridică frontal, extrem de ascuţită, muchia estică a lui Zabi Kon. Când m-am uitat prima dată la ea, cu ceva ani în urmă, mi s-a cam zburlit puţin părul pe ceafă.

Arată fantastic!



Prin comparaţie, faimoasele noastre Arpăşel – Vârtopel din Făgăraşi sunt nişte biete culmi late şi înierbate. Şi ce este interesant la acest traseu clasic...dacă aluneci în stânga muchiei, cazi în Slovacia; dacă zbori pe partea opusă, cazi în Polonia. Aici te ţii cu mâinile de graniţă, la propriu!




De o săptămână ne aflăm în Tatra Înaltă, tot în Carpaţi şi tot într-o fostă ţară a blocului comunist (Slovacia). Dar de fiecare dată când ajung aici (5 ore din vama românească), vara sau iarna, mă minunez de ceea ce există în acest masiv relativ mic (Vysoke Tatry) şi de modul cum sunt organizate lucrurile. Românii ar avea ce învăţa de aici, fie că este vorba de adăposturi montane, trasee de drumeţie, administrare de Parc Naţional sau doar de traseele de căţărare.

2.


Rapelul pentru a intra în creasta propriu-zisă, se face într-un lanţ cu inel. De fapt, toate punctele de rapel au fost amenajate de ghizii slovaci, pentru a nu avea probleme când vin cu clienţii pe aici. După aproximativ 15m de coborâre, ajungi pe o muchie îngustă, regruparea realizându-se la mobile. Pe tot traseul se întâlnesc doar câteva pitoane jalon, protecţiile mobile fiind indispensabile pentru a-l parcurge în siguranţă.



Căţărarea cu mobile este stilul normal şi natural în care se caţără toată lumea în Tatra, ca şi cam peste tot în lume... Doar pe la noi, protecţiile mobile mai sunt o necunoscută şi o raritate pe hamul şi în conştiinţa alpiniştilor.


În masivul Tatra au apărut ceva ancore, abia în ultimii ani. Însă montarea lor a fost strict reglementată şi limitată doar pe câteva trasee ultra frecventate, majoritatea fiind în regrupări.


Acum câţiva ani, un bun amic îmi spunea că Tatra este o zonă excelentă de pregătire pentru Alpi. Într-adevăr! Este tot granit, pereţi relativ mari dar nu atât de duri, trasee curate şi mai ales, lipseşte zăpada.

De când umblu eu prin Tatra, în diferite zone, pe diferite văi, muchii sau creste, nu am întâlnit români. O singură dată, acum cinci ani, am dat peste un tip solitar, ce urca pe poteca spre vf. Rysy. Era într-o delegaţie cu munca prin zonă şi a profitat de ocazie să urce rapid în Tatra.

Românii nu prea se înghesuie aici, deşi este relativ ieftin şi mult mai aproape de ţară decât oricare alt masiv mai tehnic şi interesant. Cred că unul din motive este lipsa de informaţie în limba română - lucru pe care doresc să-l suplinesc eu aici, prin acest material.

Un alt motiv al acestei neatractivităţi, poate chiar mai important decât primul, este faima... Dacă urci un vârf numit Volia Veza sau Kezmarsky nu spune mai nimic, chiar dacă ruta urcată este dificilă.

Lucrurile nu sunt la fel însă, dacă urci un vârf ca Mont Blanc, Matterhorn sau Grossglockner, pe ruta clasică bineînţeles. Cu astfel de nume, indiferent de ce faci pe munte, ai şanse mai mari să apari în ziarul local sau naţional, ba chiar să prinzi şi ceva sponsorizare.

3.

Prima lungime de coardă este pe o muchie căzută. Te ţii cu mâinile de creastă şi stai cu picioarele la aderenţă. Pe 35 de metri ai un singur piton. Dacă ai căzut - şi chiar ai şanse să zbori în patinaj artistic pe faţa dinspre Slovacia! - cazi într-un pendul urât, cu risc de tăiere a corzii şi de smulgere a protecţiilor. Şi totuşi aici, nimănui nu i-a trecut prin cap să monteze ancore, deşi este un traseul ultra frecventat. Este un risc pe care şi-l asumă toşi cei care vin pe aici. Te ţine psihicul, mergi fără probleme. Dacă eşti mai cu..."emoţii"... stai acasă!

Regruparea se face la nişte pitoane, unul bătut prost.

Roca şi stilul de căţărare îmi aduce aminte de traseele curate din Măcin, deschise în valea Racova. Noi ăştia din Galaţi, suntem chiar norocoşi că avem pereţi de căţărare (granit!!) la doar 20-40km de oraş. Păcat că nu toţi de-aici au înţeles sensul şi scopul căţărării cu mobile... Dar lucrurile sunt în schimbare!




Cu câteva zile în urmă, în plină ceaţă şi urmăriţi de ploaie, am reuşit să ajungem cu toţii pe vârful Gerlach (2.655m) sau "Gerlachkovsky Stit" cum sună în slovacă. De data asta, am ales un traseu pretabil pentru un grup mai numeros, ce urcă pe un vâlcel (Velicka proba), apoi pe un horn până pe vârful Kotlovy.

De aici, ţopăind din ţanc în ţanc – ba la un moment dat sari de-abinelea de pe unul pe altul - parcurgi toată creasta până la crucea de pe Gerlach. Fără mari probleme tehnice vara (ai de făcut un rapel şi ceva traversări mai expuse, totul pe mobile), creasta este destul de dură iarna.

Astă iarnă era în plan să-l facem într-un grup de 4 alpinişti, dar am renunţat la idee după ce a căzut 1m de zăpadă într-o singură noapte.


Un alt traseu faimos şi clasic, pentru a urca pe vârful Gerlach, este creasta Martin (Martinovka). Acest traseu ajunge pe vârf din partea diametral opusă faţă de creasta pe care am urcat acum. Traseul este un fel de Custura Ciobanului şi Creasta Ferăstrăului la un loc, de trei ori mai lungă. Cu un grup de 5 alpinişti cu experienţă mică/medie, am făcut vreo 15 ore.



Pe Gerlach se poate ajunge şi pe trasee mai dure, bineînţeles, atât de pe versantul estic cât şi cel vestic. Nu sunt pereţi compacţi decât în partea inferioară, în zona superioară răsfirându-se în mai multe muchii ascuţite ce se unesc pe vârf.

Un traseu frumos urcat acum vreo trei ani, a fost Andrasi-Puskas, un 5+ de vreo 13 lungimi de coardă şi cu doar 4-5 pitoane.



4.


Următoarea lungime de coardă pe creastă, are primii metri ceva mai expuşi, acest pasaj fiind unul din punctele cheie ale traseului. Aici sunt de câţiva ani, câteva frienduri „in situ”, înţepenite aici. Când este morcoveaţa prea mare, nu mai stai să alegi chiar friendul corect...

Regruparea este pe mobile, dar dacă mergi întins (nu este chiar recomandat, căci poate să frece coarda), poţi să ajungi la o regrupare din două pitoane (unul intrat doar pe jumătate).






Pe valea Mala Studena (Mala = mic, Studena = rece), se află una din cele mai frecventate cabane din masivul Tatra Înaltă, numită „Teriho chata” (cabana lui Tery, 2.015m).

În zonă sunt o mulţime de trasee de căţărare, pereţii fiind faini atât vara cât şi iarna.

Această cabană a fost costruită în secolul XIX şi în acest moment, încă mai există clădirea originală din lemn (dormitoarele de la intrare). Ce diferenţă! Prin comparaţie, la noi majoritatea cabanelor au ars – voit sau nu – rezistând în forma originală doar cabanele la care nu a avut ce să ia foc, fiind din piatră (cazul Podragu îmi vine acum în minte).


Un alt aspect interesant, de mândrie locală, specifică Tatrei. Toate cabanele de altitudine, ca şi o mare parte din cabanele aflate în zona magistrale (nu toate), se aprovizionează cu aşa numiţii „şerpaşi”: alpinişti sau drumeţi angajaţi sezonier, care aduc zilnic marfă la cabană cu spatele. Cabanierii nu au voie să aducă marfa cu animale de povară şi elicopterul pătrunde în zona TANAP (Parcul Naţional Tatra), în general doar în scop de salvare.


Astfel, atunci când urci pe potecă spre cabană, de multe ori întâlneşti un porter care duce un rucsac imens în spate, cu un cadrul din lemn pe care sunt puse diverse mărfuri... De pe rucsac nu lipseşte butoiul de bere, bineînţeles, bere pe care o poţi consuma la orice cabană de altitudine, la un preţ rezonabil, în condiţiile în care a fost cărată cu spatele!!




Un astfel de şerpaş slovac este mândru de ceea ce face şi întotdeauna cei din jur se opresc şi îi fac loc cu respect. Este acel respect profund, pe care ţi-l inspiră un om pasionat şi dedicat muntelui.
Ba mai mult chiar! În loc să fie luaţi de proşti, aceşti şerpaşi participă anual la concursuri între ei, intitulate „Sherpa Rally”, ce se desfăşoară între micile staţiuni de la poale şi cabanele de altitudine. Există două probe: viteză cu 60kg. în spate (băieţi) şi greutate.


5.


Pe vârful Zabi Kon există, ca şi pe alte câteva vârfuri, un mic caiet unde se notează data, echipa şi numele traseului parcurs. Acum câţiva ani, împreună cu câţiva prieteni, am montat şi noi câteva cutii cu carnete de vârf, prin Bucegi. Era vorba de vârfuri mai izolate, bineînţeles. Unele au dispărut la scurt timp după ce le-am montat. Altele au rezistat mai mult, cred că şi acum sunt la locul lor.

6.

De pe vârf spre sud, în Slovacia, poteca ce urcă pe vârful Rysy (2.430m) – cel mai înalt din Tatra, accesibil pentru drumeţi - se vede clar. De obicei plină de oameni de diferite vârste, ce ţin morţiş să atingă vârful, acum este goala, ora fiind relativ târzie. Spre nord, în Polonia, cele două lacuri (Morskie Oko şi Czarny Staw pod Rysami) sclipesc ademenitor în soare.



Ne pregătim de rapel. Fiind vânt, nu pot arunca corzile pur şi simplu la vale, ca de obicei, căci vântul le va întoarce şi se vor încurca. Le prind de mine, aşa cum se face de obicei în astfel de situaţii şi încep să alunec uşor pe coardă.


Peste trei ore, vom fi adunaţi cu toţii în cabana Popradske Pleso (altă zonă excelentă pentru căţărare!), relaxaţi în urma duşului şi cu două trei beri în faţă... Exact ca în Carpaţii noştri!











PS. 1: tabăra de alpinism din munţii Tatra Înaltă (Slovacia), organizată în iulie 2009, a avut ca scop parcurgerea de muchii clasice în masiv.



Datorită bunei pregătiri a participanţilor, obiectivele ei au fost atinse 100%:


vf. Batizovsky (2.448m), creasta estică (6 persoane),

vf. Gerlach (2.655m), creasta Kotlovy - Gerlachovsky Veza (6 persoane),

vf. Zabi Kon (2.291m), creasta estică (5 persoane),

vf. Volia Veza (2.360m), creasta Chmielowski (5 persoane).




Vezi mai multe detalii privind această tabără sau despre taberele precedente din Tatra, pe http://www.rucksack.ro/

miercuri, 24 iunie 2009

O istorie a protectiilor mobile (2): Aparitia nucilor



Nu este neapărat nevoie...


Alpiniştii britanici au demonstrat, de-a lungul timpului, că nu este neapărat necesar să fii înconjurat de munţi, pentru a practica alpinismului...

Ei au urcat în premieră vârfuri importante din Alpi, Caucaz, Anzi, ei au înfiinţat primul club alpin din lume (Alpine Club, 1857), ei au deschis primele trasee de alpinism tehnic (A.F. Mummery, Grepon - Alpi, 1881), ei au făcut primele expediţii la altitudine...

Tot alpiniştii britanici au arătat că poţi să te caţări şi în afara muntelui şi alpinismului (mountaineering), urcând micii pereţi de stâncă din insulele britanice ce seamănă aşa mult cu Măcinul dobrogean.

Aşa a apărut la ei, de altfel, termenul de „climbing” total separat de „alpinism”, o chestie unică şi ciudată la momentul respectiv – începutul secolului XX. Abia după aproape 70 de ani, în alte ţări a apărut căţărarea în afara muntelui, activitate numită în România „escaladă” – din similarul cuvând franţuzesc.

Tot britanicii au fost cei care, începând cu anii `20-`30, au continuat filosofia lui Paul Preuss, de căţărare fără pitoane, „by fair means”... folosind pentru protecţie împotriva căderii, pietricele înţepenite în fisuri.


Faimosul Paul Preuss, la începutul secolului XX


Căţărătorii britanici au evitat utilizarea pitoanelor pentru protecţie la cădere, nu din motive ecologice – cum este cazul astăzi, peste tot în lume – dar din motive pur etice, fiind considerat total înjositor să baţi pitoane. Astfel se face că, de comun acord, comunitatea alpiniştilor britanici a decis să interzică utilizarea lor pe mici pereţi din insule.

Epoca de piatră

Una din primele ascensiuni cu pietre pe post de protecţii, a fost pe traseul „Piggot`s Climb” (Ţara Galilor), realizată de Morley Wood în 1926!

Foarte multe trasee deschise în acei ani, mai ales în anii `40 - `50, au fost urcate în acest mod, de-a lungul liniilor naturale (fisuri, hornuri), folosind exclusiv protecţii naturale: pietricele înţepenite, bucle de coardă pe după ţancuri, clepsidre.

În Anglia, la baza traseelor, era un lucru obişnuit ca cei care se căţărau să-şi umple buzunarul cu numeroase pietricele, de dimensiuni şi forme variate.

În 1954, britanicii Joe Brown şi Don Whillans au folosit astfel de pietricele în ascensiunea feţei vestice din Aiguille de Blaitiere (Chamonix, Alpi). Echipa franceză care a repetat traseul, imediat după premieră, au declarat că englezii erau nişte căţărători mutanţi. Nu ştiau tehnica cu pietricele!

Pentru a se prinde de pietricele înţepenite, britanicii foloseau cordelină de 5-7-10mm pe care, pentru a o face rigidă, o fiebeau în sirop de zahăr!

Epoca de fier

La mijlocul anilor `50, pietricele au fost înlocuite cu piuliţe metalice, Jack Soper fiind unul din „responsabilii” acestei evoluţii. Este greu de spus exact cine a venit cu ideea, pentru că ele au început să fie utilizate aproape simultat, în mai multe zone din Anglia.

Piuliţe pe şnur... protecţie împotriva căderii


Modul de utilizate a piuliţelor era acelaşi, ca şi în cazul pietricelelor, evoluţia constând în bucla de cordelină deja introdusă prin piuliţă, astfel fiind mai uşor de transportat.

În drum spre peretele Cloggy (Clogwyn dur Arddu, Ţara Galilor), Jack Soper şi Dave Gregory adunau piuliţe vechi, de pe calea ferată ce leagă Snowdon cu Llanberis. Chiar exista o superstiţie atunci, ca dacă vor găsi măcar o piuliţă, atunci vor avea success în ascensiunile din acea zi!


Prima nucă metalică

În 1961, un inginer mecanic din Sheffield, John Brailsford, a creat prima nucă, botezată „Acorn”, dintr-un aliaj de aluminiu. Ea a început să fie scoasă pe piaţă de către Roger Turner Mountain Shop, în Nottingham.

Cum multe trasee dificile erau abordate prin tehnica bavarezei sau a cheilor de mână, era nevoie de protecţii mai mari, pentru fisuri mai largi. Tot John Brailsford a fost cel care a făcut primele nuci din lemn de balsa – o specia din America de Sud – de formă tronconică. Realizată apoi din aluminiu, a apărut nuca MOAC, folosită de nume mari din alpinismul britanic. Pentru ancorare, era folosită o buclă de coardă de 9mm diametru, ceva mai groasă şi mai rezistentă la tăiere.


Nuca MOAC (stânga) şi Acorn



Charles Curtis este printre primii care a construit nucile pe cablu metalic, inspirându-se din scările speologice folosite de cei din clubul universităţii din Sheffield. Primele prototipuri au fost un eşec, o nucă cedând în timpul repetării traseului „Vector” din Tremadog. Jack Soper a căzut într-o bavareză finală, cablul nucii explodând la şoc. Problema care era cu îmbinarea cablului a fost rezolvată ulterior.

În anii `60 au apărut mai multe modele de nuci, precum „Spud” (produse de John Earnshaw), „Murphys” (Terreence Murphy), „Crackers” (Trevor Peck), Troll (Tony Howard).


În 1966, într-un fost cinematograf, a luat fiinţă firma „Clogg” – proprietari Denny Moorhause şi Shirley Smith. O zi bună de muncă la Clogg era considerată, pe atunci, ziua în care se produceau 24 de nuci!

La finalul lui 1966, Denny Moorhouse a realilzat primele nuci hexagonale, model ce a inspirat ulterior multe altele. Numărul 6 era botezat „Jumbo” iar numărul 7 „Mammoth”.


În scurt timp, Clogg a devenit sinonim cu termenul „nuci”, la nivel mondial, reuşind ca până la începutul anilor `70 să producă o gamă variată de nuci pasive, pentru fisuri diverse.

Nucile în SUA

În Statele Unite, printre primii care a introdus şi promovat nucile a fost Royal Robbins. Înarmat cu un set de nuci cumpărate în 1966 din Marea Britanie, de la magazinul lui Joe Brown (Llamberis), împreună cu soţia lui, a reuşit să urce doar cu nuci, în premieră, traseele „Boulderfield” şi „Nutcracker”.

De asemenea, un rol important l-au avut şi cele câteva articole publicate de Robbins „Nuts to you” (1967 - Summit) sau „Preserving the cracks” (1972 - American Alpine Journal). Baterea şi scoaterea repetată a pitoanelor distrugeau în mod ireversibil fisurile, aşa că utilizarea nucilor erau cea mai bună variantă!

Doug Robbinson a tratat acest subiect în catalogul firmei „Chouinard” din 1972, într-un articol intitulat „The whole art of protection”. Yvon Chouinard a fost cel mai mare producător de pene în SUA, la vremea respectivă şi tot el este cel care a realizat a doua ascensiune a lui „Nutcracker” împreună cu... Royal Robbins.

În 1971, Chouinard a scos pe piaţă primele nuci hexagonale regulate, inventate de el şi Tom Frost. Faţă de modelul britanic, nucile americane erau mult mai evoluate, dar nu permiteau montarea decât în 3 poziţii.

Chouinard continuă să scoată noi tipuri de nuci pe piaţă: „Stoppers” (1972), excentricele „Polycentric” (1974) – ce permiteau montarea în 4 poziţii, „Tube” şi „Crack'n-Ups” (1975), reuşind să creeze un adevărat arsenal de echipament pentru noua tehnică „curată” de căţărare.

De-a lungul timpului, în Statele Unite apar mai multe tipuri de nuci şi dispozitive de protecţie sau înaintare, multe supravieţuind până azi: „Cooperhead” (1968), „Foxhead” (1970), „Arrowhead” (1974) – realizate de Bill Forrest, „Tricam” (1973, Greg Lowe).


Revoluţia nucilor clasice

În Anglia, la finalul anilor `70, Mark Vallance îmbunătăţeşte în mod radical nucile piramidale clasice, obţinând primele nuci curbate, ce permitea fixarea lor în fisură, în trei puncte distincte. Aşa apare pe piaţă setul de nuci „Rocks” produs până azi de firma Wild Country, disponibile azi şi în România!

De-a lungul timpului, nucile au evoluat considerabil, de la simple pietricele şi piuliţe, până la nuci curbate cu cablu metalic sau „nucile active” scoase pe piaţă tot de Wild Country. Şi o dată cu acestea, a evoluat şi etica „clean climbing” în căţărarea mondială.

Astăzi, utilizarea protecţiilor mobile nu mai este un lucru ce ţine exclusiv de etica şi stil, cât mai ales de protecţia mediului şi a pereţilor de piatră - locul de joacă al căţărătorilor.

În România, protecţiile mobile au fost folosite sporadic, de o mână de alpinişti şi căţărători mai conectaţi la tendinţele din occident, în anii `80 – `90.

Primul stagiu de pregătire tehnică şi etică în „clean climbing” şi big wall, a avut loc abia la începutul anilor 2000 (Buila Vânturariţa, 2002), fiind organizat de alpinistul francez de origine română Leslie Fucsko.

Prima şi singura zonă din ţară în acest moment, în care se promovează căţărarea cu protecţii mobile şi există chiar un Cod Etic în acest sens, se găseşte în sud estul României, în afara lanţului Carpaţilor: cheile Dobrogei (calcar) şi în munţii Măcin (granit).

BIBLIOGRAFIE

BCM - The first 50 years

http://www.needlesports.com/nutsmuseum/nutsstory.htm

duminică, 21 iunie 2009

O istorie a protecţiilor mobile (1): Aparitia friendului




Sphinx Crack (9+/10-), Colorado


Protecţiile mobile erau aproape necunoscute în România, la începutul anilor 90. Pitoanele erau tradiţionale şi în plus, o dată cu boom-ul escaladei, se băteau tot mai multe ancore...

Nici astăzi nu se poate spune că protecţiile mobile sunt cvasi cunoscute în ţară, în continuare fiind întâlnite opinii tip "neanderthal" de genul: "lasă-mă d-le cu de-alea, dacă eu vreau să bat ancore, ce ai cu mine...?"

Am început să mă caţăr cu mobile undeva prin 1998 - 1999, folosind fără să ştiu prea bine, două nuci active cu trei came, împrumutate de la club şi alte câteva nuci improvizate cu cordelină. Cu acest "impresionant" set de mobile + pitoane am deschis de exemplu, traseul "3M" din Măcin, în primăvara 1998.

Am început să folosesc astfel de protecţii pentru că, atât în Cheilor Turzii, unde eram activ atunci, cât şi prin alte părţi pe unde umblam (Coştila, Crai...), intram în trasee mai rar frecventate atunci, implicit prost pitonate gen Suurime, Ave Maria, Calvaria... Cum ceilalţi amici nu prea intrau în astfel de trasee, eram cam o ciudăţenie printre ei, cu fierătaniile atârnate pe ham.

Mai mult chiar, începând cu acei ani, majoritatea traseelor pe care le-am deschis cap/cap schimbat, în Măcin, cheile Dobrogei sau Vrancea - de exemplu traseele Extrema Stângă (6-), Rocada Mică (4+), Zburătorul (5+) - am încercat să le parcurgem cu mobile, să lăsăm cât mai puţine urme.

Tot aşa a apărut şi ideea primului cod de căţărare din România, "Codul Etic de Căţărare din Dobrogea". Acesta a fost adoptat tocmai pentru a încuraja protecţiile mobile, a creşte nivelul tehnic al căţărătorilor şi a conserva stânca, pe cât posibil.

Această filosofie personală este în continuare valabilă, la traseele de stâncă sau mixt pe care le-am deschis sau parcurs pe alte coclauri.

În vara lui 2002, Leslie Fucsko a organizat un stagiu de o săptămână în Buila Vânturariţa, în tehnica big wall. O întreagă filosofie despre etică, stil, modalitate de căţărare, de montare a ancorelor etc. Deşi de-a lungul săptămânii au fost zeci de persoane în chei, doar eu cu Nuşu Neagoie (Braşov) şi Cornel Zărescu (Piteşti) am fost singurii stagiari ce am stat efectiv toate zilele.

Stagiu de big wall, 2002, Buila Vânturariţa

Acest stagiu este primul din România, în care efectiv s-au învăţat diferite tehnici de căţărare cu protecţii mobile, atât în căţărare naturală, cât şi artificială. Ulterior, Leslie a mai organizat un astfel de stagiu, tot în zona Vâlcea şi chiar în acest an (2009), va mai organiza un astfel de stagiu în cheile Turzii.

În continuare, am să fac o scurtă istorie a protecţiilor mobile, în ideea în care acestea vor fi tot mai mult utilizate în România.

=========================

APARIŢIA FRIENDULUI
Friend = prieten, în lb. engleză

Dispozitivul cu came botezat "friend" (nume de cod) a fost inventat de către americanul Ray Jardine (inginer aerospaţial), primul prototip fiind realizat în 1971. Era nevoie de un asemenea dispozitiv pentru a avea o protecţie eficace împotriva căderii, pe traseele ce urcă de-a lungul faimoaselor fisuri din Yosemite.

În 1972 Ray Jardine îl întâlneşte pe Mark Vallance împreună cu care, câţiva ani mai târziu, se decide să deschidă o afacere din producerea acestor dispozitive "friend".

În 1977 eşuează în deschiderea afacerii în SUA şi cei doi se decid să-şi pornească afacerea în Anglia, Derbyshire. Aşa s-a născut faimoasa companie "Wild Country"...



(Ray Jardine, 1998)

"Într-o zi, noi căţărătorii, poate vom purta mănuşi speciale şi espadrile capabile să urcăm feţele de stâncă fără nici o priză, precum păianjenii. Şi în caz de cădere, tot precum păianjenii, ne vom agăţa rapid cu o coardă elastică de stâncă...
Dacă şi când se vor inventa astfel de dispozitive şi tehnici de căţărare, în mod cert inventatorii vor fi consideraţi deştepţi! Dar până atunci însă, nimeni dintre noi nu-şi poate imagina detaliile de funcţionare ale unui asemenea echipament.

La fel a fost şi cu dispozitivul Friend, acum un sfert de secol în urmă, când eu l-am inventat. În mod clar, era nevoie de o protecţie care să se fixeze în fisurile largi, dar cum ar fi putut funcţiona ... nici eu şi nici altcineva nu aveam idee.
Căutând un echipament care să se fixeze singur în fisuri şi să reziste tot mai mult pe măsură ce apar forţe mai mari, am început procesul de creaţie în 1971. Iniţial, am folosit un sistem din două pene culisante, dar curând am realizat că sistemul nu prea funcţiona matematic.


Ray Jardine în "Separate Reality" (8 UIAA), 1975

O spirală sub un unghi constant, este o expresie a creşterii uniforme, principiul fiind descris de Descartes încă din 1638. Încă de atunci, camele sub un unghi constant au început să fie folosite în diferite dipozitive mecanice.

Configurarea unui dispozitiv care să funcţioneze s-a dovedit a fi, până la urmă, o muncă enormă. Zile în şir, luni de zile am construit diferite prototipuri cu came, pe care le testam la faleze de căţărare de lângă mine, pentru ca seara - acasă, să le fac diferite îmbunătăţiri.

Apoi într-o zi, după ce am încercat absolut tot ce mi-a trecut prin minte şi-mi storceam creierul pentru noi idei, mi-a apărut conceptul: două perechi de came independente şi în opoziţie. Aşa cum fiecare roată la maşină, are suspensie individuală, tot aşa, aceste came se vor regla în fisură în mod independent!
Camele erau diametral opuse şi ţinute deschise de către un arc metalic. Lipsea orice fel de mâner pentru a închide/deschide camele.

Unul din primele prototipuri de friend, cu tijă metalică

Am ales pentru testarea acestui dispozitiv un traseu nou, botezat "Fantasia" (4+/5- UIAA). Într-un pasaj în care aproape puteam sta cu mâinile libere, am reuşit să strâng camele şi să le introduc în fisură. După cum s-a comportat, am ştiut instantaneu că asta era soluţia!

Primăvara viitoare (1974), am realizat primul meu set de dispozitive Friend prototip, cu care am urcat mai multe trasee în Yosemite. Aceste exemplare erau extrem de limitate faţă de modelele actuale, dar funcţionau! La finalul sezonului, în echipă de trei, am încercat să urcăm "The Nose" într-o zi. Nu am reuşit atunci, fiind obligaţi să bivuacăm sub "The Great Roof". Dar am reuşit să urcăm traseul în 20 de ore de căţărare efectivă, la jumătate faţă de recordul precedent de 3 zile.

În 1977 Mark Vallance m-a invitat în UK, pentru a-l ajuta să scoată pe piaţă dispozitivele Friend. Mark a fost prima persoană care a văzut potenţialul uriaş al acestor dispozitive. Astăzi, aspectul comercial al friendurilor este evident, dar în acei ani Mark a fost primul vizionar...."

(Mark Vallance, 1978)

"A începe o afacere nouă, este ca şi cum ai avea sub tine 30m de coardă fără nici o protecţie, fără nimic şi un pasaj de gradul 7 în faţă.
M-am pregătit să-mi dau drumul în coardă. Vremea era perfectă, ger şi puţină zăpadă. Echipa de filmare era pe poziţie şi aştepta...
Am depăşit ultimul Friend, apoi am mai urcat puţin. La dracu`, am să la arăt un adevărat spectacol! Am mai urcat puţin, apoi am sărit!

Pe măsură ce s-a întins coarda, secundul a zburat prin aer şi mie mi s-a tăiat respiraţia. M-au lăsat la sol, nemaifiind nevoie de încă o dublă.
La finalul lui ianuarie 1978, a fost difuzat episodul de 5 minute a emisiunii BBC Tommorow`s World şi un secret de 6 ani a fost scos la lumină.

În 1972, în Colorado l-am întâlnim prima dată pe Ray Jardine. Lucram amândoi pentru Outward Bound, căţărându-ne împreună în timpul liber. Deşi pe atunci nu ştiam, Ray purta cu el tot timpul, primul său prototip al friendului: patru came pe un ax, fără nici un mâner sau alt mod de strângere a camelor. Era nevoie de patru mâine pentru a scoate friendul din fisură!

Primul meu contact cu dispozitivul "friend" a fost mult mai târziu, prin 1975, Ray fiind foarte secretos. Era într-o zi de octombrie, înainte de a face premiera traseului "Power Failure". M-a pus să jur că o să ţin secret, apoi misteriosul săculeţ albastru ce tot scotea sunete metalice la spatele lui s-a deschis. Câteva prototipuri erau nou-nouţe, atent finisate şi cu un mic mâner, în timp ce altele erau îndoite şi folosite.

Chris Walker a botezat dispozitivele cu numele de "friend", pe când se căţărau împreună cu alţii, care nu erau în categoria celor "iniţiaţi". Vroia să ştie dacă Ray are cu el dispozitivele şi neştiind cum să facă fără să se dea de gol, l-a întrebat pur şi simplu: "Hei, ai adus cu tine punga cu prieteni - friends?" Numele a prins.

După câteva insuccese în Statele Unite de-a lungul anului 1977, Ray m-a rugat pe mine să produc friendurile în Anglia. Problema principală pe care am întâmpinat-o a fost faptul că nu am găsit nicăieri un aliaj 7075 ieftin. Cum aş fi putut face ca un dispozitiv format din 27 de piese, o mulţime de găuri şi operaţiuni delicate, să aibă un preţ cât de cât competitiv pe piaţă?

Când Ray s-a întors în California, la începutul toamnei, deja se gândea la un nou eşec... Dar câteva săptămâni mai târziu, lucrurile au început să se aranjeze aşa cum trebuie. M-am împrumutat de bani de peste tot unde era posibil... ba mai mult, am pus şi a doua ipotecă pe casă.

Am inspirat adânc şi la finalul lui noiembrie am renunţat la locul meu de muncă, implicându-mă 100% în producerea de frienduri Wild Country.

Nici o protecţie de data asta. Fie succes, fie o lungă, foarte lungă cădere...


Bibliografie: Wild Coutry: The Cams Book

vineri, 15 mai 2009

Codul Etic de Căţărare - discuţii



În urma problemelor recente identificate în Măcin (vezi articolul "Un nou animal în munţii Măcin"), marţi seara (12 mai 2009) a avut loc o mică întâlnire a căţărătorilor din Galaţi.

S-au discutat problemele apărute în Măcin şi de asemenea, s-a încercat găsirea unor soluţii pentru viitor.

În Dobrogea există de mai mulţi ani un Cod Etic de Căţărărare - document unic în România actuală (!!), adoptat de Clubul Alpin Galaţi în 2002 - care poate sta fără probleme la baza discuţiilor privind această activitate în zonă.

La masa discuţiilor s-a propus realizarea unui "update" al documentului, precum şi o reîmprospătare a memoriei colective a căţărătorilor din zonă, privind valorile exprimate de CEC.


Mai jos postez CEC-ul în varianta originală, pentru a putea fi consultat de toţi cei interesaţi. De-a lungul anilor am primit mai multe sugestii interesante pentru îmbunătăţirea Codului, pe care le vom aplica cu ocazia acestor discuţii. În continuare, orice sugestie pentru îmbunătăţirea lui este binevenită.

De citit obligatoriu, în acest domeniu al eticii alpine:

- Declaraţia din Tirol

- To Bolt or not to be (UIAA mountaineering commission).


====================

CODUL ETIC DE CĂŢĂRARE ÎN DOBROGEA

Generalităţi


1. Atât munţii Măcin cât şi Cheile Dobrogei sunt zone care necesită o protecţie specială, fiind declarate “zone protejate”. De aceea, realizarea de trasee în premieră sau parcurgerea traseelor deja existente, trebuie să se facă într-un mod cât mai ecologic cu putinţă, prin respectarea şi protejarea stâncii, florei, faunei şi a tradiţiilor locale.


2. Prin respectarea acestui cod etic, căţărătorii români vor demonstra opiniei publice şi mai ales celor care se opun dezvoltării acestei activităţi în zonă, că sunt conştienţi de necesitatea protejării zonelor alpine şi că au un cod de valori foarte bine stabilit.


3. Acest cod etic nu este un regulament. Clubul Alpin Galaţi speră însă, că toţi cei care practică escalada în zonă vor recunoaşte valorile exprimate în el şi le vor respecta.


4. Acest cod etic nu este definitiv. El poate şi trebuie să fie îmbunătăţit în funcţie de solicitările formulate în acest sens, pe adresa Clubului Alpin Galaţi.

Realizarea de premiere


5. Realizarea de premiere, mai ales cele pe linii naturale evidente (fisuri), trebuie să se facă de jos în sus, cap de coardă, folosind cât mai puţine asigurări fixe sau chiar deloc.


6. Este acceptabilă realizarea şi echiparea de trasee în rapel, acolo unde structura rocii nu permite folosirea asigurărilor intermediare pentru parcurgerea cap sau traseul este de dificultate superioară (peste gradul 7).


7. Folosirea ancorelor mecanice şi chimice trebuie limitată la minimul necesar, mai ales în zonele naturale: Cheile Dobrogei, valea Racova (zona Dâtcova), Culmea Pricopanului.


8. Toate asigurările fixe (pitoane, ancore) folosite în realizarea premierei, vor trebui să fie din material inoxidabil şi să îndeplinească normele internaţionale.


9. În cazul în care, din motive financiare, autorul premierei nu poate echipa corespunzător traseul, va evita montarea de ancore manufacturate şi va contacta Clubul Alpin Galaţi pentru a solicita ajutor.


10. Regrupările şi topurile vor trebui echipate de asemenea conform normelor internaţionale: două ancore şi un lanţ intermediar (dacă se poate face rapel). Acest lucru este valabil pentru toate traseele, cu excepţia acelora unde se poate amenaja o regrupare mobilă foarte bună: prima regrupare a traseului Diagonal (zona Dâtcova), ultima regrupare a Hornului Prieteniei.


11. În fostele cariere se pot dezvolta zone de căţărare, pentru asigurare putându-se folosi exclusiv ancore.


12. În zona Dobrogea, mai ales în cariere, este inacceptabilă săparea de prize în stâncă sau montarea de prize artificiale.


13. Dacă un traseu cu asigurări fixe se intersectează cu un traseu cu asigurări mobile, pasajul comun va trebui în continuare să fie cu asigurări mobile. Reciproca este valabilă.


14. Modul de asigurare al unui traseu este la latitudinea căţărătorului care realizează premiera, dar va trebui însă, să respecte prezentul cod etic.


15. Se va evita marcarea cu vopsea a punctelor de asigurare fixe sau a schimbărilor de direcţie în perete, ca şi orice fel de marcaj cu vopsea în trasee.


16. Marcarea la bază a traseelor de căţărare se va face numai de către o echipă a Clubului Alpin Galaţi, pentru a se păstra un caracter uniform al marcajelor.


17. Toţi cei care realizează trasee de căţărare în premieră, în zona Dobrogea, sunt rugaţi să furnizeze Clubului Alpin Galaţi următoarele informaţii:


-numele traseului, gradul UIAA impus (liber + artificial), gradul rotpunkt (dacă este cazul);


-autorii premierei (dacă traseul a fost realizat cap) sau autorul amenajării (dacă traseul a fost echipat în rapel, specificând dacă la parcurs sau nu cap), data premierei;


-tipul de asigurări, nr. de asigurări fixe lăsate în traseu;


-zona şi peretele unde s-a făcut traseul;


18. Clubul Alpin Galaţi va folosi toate informaţiile obţinute pentru publicarea unui ghid de căţărare al zonei şi pentru reactualizarea lui.



Reamenajarea traseelor de căţărare


19. Reamenajarea traseelor periculos asigurate se va face dacă se consideră necesar de majoritatea căţărătorilor din zonă, numai în urma unei dezbateri publice, la care va participa şi autorul premierei (dacă este posibil).


20. Linia traseului deja existent nu trebuie modificată prin reechipare.


21. Traseele echipate cu asigurări mobile, nu vor fi echipate cu asigurări fixe.


22. Este inacceptabilă montarea de asigurări fixe între punctele de asigurare (fixe sau mobile) folosite la realizarea premierei, având ca scop creşterea siguranţei traseului.


23. Dificultatea unui traseu nu trebuie modificată cu ocazia reamenajării. Pasajele de artificial vor trebui să rămână aşa şi după reechipare.


24. Orice asigurare fixă care se mişcă, joacă sau iese din stâncă, va fi înlocuită cu o altă asigurare (mobilă dacă este posibil) la faţa locului sau se va anunţa Clubul Alpin Galaţi de acest lucru.


25. Reamenajarea unui traseu se va face numai cu acceptul celui care a realizat premiera. În cazul în care acesta nu mai există, se va face numai în urma unei dezbateri publice.


Protejarea mediului alpin


26. În versantul drept (geografic) al văii Racova (zona Dâtcova), este nerecomandată căţărarea şi realizarea de premiere.


27. Căţărătorii vor trebui să-şi transporte propriile deşeuri de la locul de campare, până la cel mai apropiat punct de depozitare a gunoiului.


28. Căţărătorii vor încerca, în anumite limite, să adune deşeurile lăsate la baza pereţilor de stâncă, de diverşii turişti aflaţi în tranzit.