Undeva în est

1.

În faţă noastră se ridică frontal, extrem de ascuţită, muchia estică a lui Zabi Kon. Când m-am uitat prima dată la ea, cu ceva ani în urmă, mi s-a cam zburlit puţin părul pe ceafă.

Arată fantastic!

Prin comparaţie, faimoasele noastre Arpăşel – Vârtopel din Făgăraşi sunt nişte biete culmi late şi înierbate. Şi ce este interesant la acest traseu clasic...dacă aluneci în stânga muchiei, cazi în Slovacia; dacă zbori pe partea opusă, cazi în Polonia. Aici te ţii cu mâinile de graniţă, la propriu!

De o săptămână ne aflăm în Tatra Înaltă, tot în Carpaţi şi tot într-o fostă ţară a blocului comunist (Slovacia). Dar de fiecare dată când ajung aici (5 ore din vama românească), vara sau iarna, mă minunez de ceea ce există în acest masiv relativ mic (Vysoke Tatry) şi de modul cum sunt organizate lucrurile. Românii ar avea ce învăţa de aici, fie că este vorba de adăposturi montane, trasee de drumeţie, administrare de Parc Naţional sau doar de traseele de căţărare.

2.

Rapelul pentru a intra în creasta propriu-zisă, se face într-un lanţ cu inel. De fapt, toate punctele de rapel au fost amenajate de ghizii slovaci, pentru a nu avea probleme când vin cu clienţii pe aici. După aproximativ 15m de coborâre, ajungi pe o muchie îngustă, regruparea realizându-se la mobile. Pe tot traseul se întâlnesc doar câteva pitoane jalon, protecţiile mobile fiind indispensabile pentru a-l parcurge în siguranţă.

Căţărarea cu mobile este stilul normal şi natural în care se caţără toată lumea în Tatra, ca şi cam peste tot în lume... Doar pe la noi, protecţiile mobile mai sunt o necunoscută şi o raritate pe hamul şi în conştiinţa alpiniştilor.


În masivul Tatra au apărut ceva ancore, abia în ultimii ani. Însă montarea lor a fost strict reglementată şi limitată doar pe câteva trasee ultra frecventate, majoritatea fiind în regrupări.


Acum câţiva ani, un bun amic îmi spunea că Tatra este o zonă excelentă de pregătire pentru Alpi. Într-adevăr! Este tot granit, pereţi relativ mari dar nu atât de duri, trasee curate şi mai ales, lipseşte zăpada.

De când umblu eu prin Tatra, în diferite zone, pe diferite văi, muchii sau creste, nu am întâlnit români. O singură dată, acum cinci ani, am dat peste un tip solitar, ce urca pe poteca spre vf. Rysy. Era într-o delegaţie cu munca prin zonă şi a profitat de ocazie să urce rapid în Tatra.

Românii nu prea se înghesuie aici, deşi este relativ ieftin şi mult mai aproape de ţară decât oricare alt masiv mai tehnic şi interesant. Cred că unul din motive este lipsa de informaţie în limba română - lucru pe care doresc să-l suplinesc eu aici, prin acest material.

Un alt motiv al acestei neatractivităţi, poate chiar mai important decât primul, este faima... Dacă urci un vârf numit Volia Veza sau Kezmarsky nu spune mai nimic, chiar dacă ruta urcată este dificilă.

Lucrurile nu sunt la fel însă, dacă urci un vârf ca Mont Blanc, Matterhorn sau Grossglockner, pe ruta clasică bineînţeles. Cu astfel de nume, indiferent de ce faci pe munte, ai şanse mai mari să apari în ziarul local sau naţional, ba chiar să prinzi şi ceva sponsorizare.

3.

Prima lungime de coardă este pe o muchie căzută. Te ţii cu mâinile de creastă şi stai cu picioarele la aderenţă. Pe 35 de metri ai un singur piton. Dacă ai căzut - şi chiar ai şanse să zbori în patinaj artistic pe faţa dinspre Slovacia! - cazi într-un pendul urât, cu risc de tăiere a corzii şi de smulgere a protecţiilor. Şi totuşi aici, nimănui nu i-a trecut prin cap să monteze ancore, deşi este un traseul ultra frecventat. Este un risc pe care şi-l asumă toşi cei care vin pe aici. Te ţine psihicul, mergi fără probleme. Dacă eşti mai cu..."emoţii"... stai acasă!

Regruparea se face la nişte pitoane, unul bătut prost.

Roca şi stilul de căţărare îmi aduce aminte de traseele curate din Măcin, deschise în valea Racova. Noi ăştia din Galaţi, suntem chiar norocoşi că avem pereţi de căţărare (granit!!) la doar 20-40km de oraş. Păcat că nu toţi de-aici au înţeles sensul şi scopul căţărării cu mobile... Dar lucrurile sunt în schimbare!

Cu câteva zile în urmă, în plină ceaţă şi urmăriţi de ploaie, am reuşit să ajungem cu toţii pe vârful Gerlach (2.655m) sau "Gerlachkovsky Stit" cum sună în slovacă. De data asta, am ales un traseu pretabil pentru un grup mai numeros, ce urcă pe un vâlcel (Velicka proba), apoi pe un horn până pe vârful Kotlovy.

De aici, ţopăind din ţanc în ţanc – ba la un moment dat sari de-abinelea de pe unul pe altul - parcurgi toată creasta până la crucea de pe Gerlach. Fără mari probleme tehnice vara (ai de făcut un rapel şi ceva traversări mai expuse, totul pe mobile), creasta este destul de dură iarna.

Astă iarnă era în plan să-l facem într-un grup de 4 alpinişti, dar am renunţat la idee după ce a căzut 1m de zăpadă într-o singură noapte.

Un alt traseu faimos şi clasic, pentru a urca pe vârful Gerlach, este creasta Martin (Martinovka). Acest traseu ajunge pe vârf din partea diametral opusă faţă de creasta pe care am urcat acum. Traseul este un fel de Custura Ciobanului şi Creasta Ferăstrăului la un loc, de trei ori mai lungă. Cu un grup de 5 alpinişti cu experienţă mică/medie, am făcut vreo 15 ore.

Pe Gerlach se poate ajunge şi pe trasee mai dure, bineînţeles, atât de pe versantul estic cât şi cel vestic. Nu sunt pereţi compacţi decât în partea inferioară, în zona superioară răsfirându-se în mai multe muchii ascuţite ce se unesc pe vârf.

Un traseu frumos urcat acum vreo trei ani, a fost Andrasi-Puskas, un 5+ de vreo 13 lungimi de coardă şi cu doar 4-5 pitoane.

4.


Următoarea lungime de coardă pe creastă, are primii metri ceva mai expuşi, acest pasaj fiind unul din punctele cheie ale traseului. Aici sunt de câţiva ani, câteva frienduri „in situ”, înţepenite aici. Când este morcoveaţa prea mare, nu mai stai să alegi chiar friendul corect...

Regruparea este pe mobile, dar dacă mergi întins (nu este chiar recomandat, căci poate să frece coarda), poţi să ajungi la o regrupare din două pitoane (unul intrat doar pe jumătate).

Pe valea Mala Studena (Mala = mic, Studena = rece), se află una din cele mai frecventate cabane din masivul Tatra Înaltă, numită „Teriho chata” (cabana lui Tery, 2.015m).

În zonă sunt o mulţime de trasee de căţărare, pereţii fiind faini atât vara cât şi iarna.

Această cabană a fost costruită în secolul XIX şi în acest moment, încă mai există clădirea originală din lemn (dormitoarele de la intrare). Ce diferenţă! Prin comparaţie, la noi majoritatea cabanelor au ars – voit sau nu – rezistând în forma originală doar cabanele la care nu a avut ce să ia foc, fiind din piatră (cazul Podragu îmi vine acum în minte).

Un alt aspect interesant, de mândrie locală, specifică Tatrei. Toate cabanele de altitudine, ca şi o mare parte din cabanele aflate în zona magistrale (nu toate), se aprovizionează cu aşa numiţii „şerpaşi”: alpinişti sau drumeţi angajaţi sezonier, care aduc zilnic marfă la cabană cu spatele. Cabanierii nu au voie să aducă marfa cu animale de povară şi elicopterul pătrunde în zona TANAP (Parcul Naţional Tatra), în general doar în scop de salvare.

Astfel, atunci când urci pe potecă spre cabană, de multe ori întâlneşti un porter care duce un rucsac imens în spate, cu un cadrul din lemn pe care sunt puse diverse mărfuri... De pe rucsac nu lipseşte butoiul de bere, bineînţeles, bere pe care o poţi consuma la orice cabană de altitudine, la un preţ rezonabil, în condiţiile în care a fost cărată cu spatele!!

Un astfel de şerpaş slovac este mândru de ceea ce face şi întotdeauna cei din jur se opresc şi îi fac loc cu respect. Este acel respect profund, pe care ţi-l inspiră un om pasionat şi dedicat muntelui.
Ba mai mult chiar! În loc să fie luaţi de proşti, aceşti şerpaşi participă anual la concursuri între ei, intitulate „Sherpa Rally”, ce se desfăşoară între micile staţiuni de la poale şi cabanele de altitudine. Există două probe: viteză cu 60kg. în spate (băieţi) şi greutate.


5.


Pe vârful Zabi Kon există, ca şi pe alte câteva vârfuri, un mic caiet unde se notează data, echipa şi numele traseului parcurs. Acum câţiva ani, împreună cu câţiva prieteni, am montat şi noi câteva cutii cu carnete de vârf, prin Bucegi. Era vorba de vârfuri mai izolate, bineînţeles. Unele au dispărut la scurt timp după ce le-am montat. Altele au rezistat mai mult, cred că şi acum sunt la locul lor.

6.

De pe vârf spre sud, în Slovacia, poteca ce urcă pe vârful Rysy (2.430m) – cel mai înalt din Tatra, accesibil pentru drumeţi - se vede clar. De obicei plină de oameni de diferite vârste, ce ţin morţiş să atingă vârful, acum este goala, ora fiind relativ târzie. Spre nord, în Polonia, cele două lacuri (Morskie Oko şi Czarny Staw pod Rysami) sclipesc ademenitor în soare.

Ne pregătim de rapel. Fiind vânt, nu pot arunca corzile pur şi simplu la vale, ca de obicei, căci vântul le va întoarce şi se vor încurca. Le prind de mine, aşa cum se face de obicei în astfel de situaţii şi încep să alunec uşor pe coardă.

Peste trei ore, vom fi adunaţi cu toţii în cabana Popradske Pleso (altă zonă excelentă pentru căţărare!), relaxaţi în urma duşului şi cu două trei beri în faţă... Exact ca în Carpaţii noştri!

PS. 1: tabăra de alpinism din munţii Tatra Înaltă (Slovacia), organizată în iulie 2009, a avut ca scop parcurgerea de muchii clasice în masiv.

Datorită bunei pregătiri a participanţilor, obiectivele ei au fost atinse 100%:

vf. Batizovsky (2.448m), creasta estică (6 persoane),

vf. Gerlach (2.655m), creasta Kotlovy - Gerlachovsky Veza (6 persoane),

vf. Zabi Kon (2.291m), creasta estică (5 persoane),

vf. Volia Veza (2.360m), creasta Chmielowski (5 persoane).

Vezi mai multe detalii privind această tabără sau despre taberele precedente din Tatra, pe http://www.rucksack.ro/