Despre instruirea în alpinism (2): Calificarea in alpinism

http://www.rucksack.ro/

Alpinismul este o activitate complexă, cu multe subcategorii de activitate: căţărare pe gheaţă, căţărare pe stâncă, pe panou, alpinismul propriu-zis (clasic + tehnic), schiul de tură, drumeţie...

De aceea, în cele mai multe ţări, există calificări sau specializări pe fiecare ramură în parte, cu denumiri variate (iniţiator, monitor, instructor...), care dă posibilitatea celui care o deţine, să instruiască pe ramura lui.

Unul din puţinele atestate – dacă nu chiar singurul - care dă posibilitatea de instruire în tot ceea ce înseamnă munte, este aceea de ghid montan. Asta deoarece ghidul de munte, trebuie să se priceapă în toate subdomeniile alpinismului, începând cu mersul după busolă şi hartă şi terminând cu deplasarea pe gheţar pe schiuri şi căţărarea în mari pereţi de stâncă.

În rândurile care urmează, am să încerc să prezint situaţia actuală a calificărilor de "ghid montan" şi "instructor" de alpinism din România, cu trimiteri la calificări similare existente pe plan internaţional.

Ghidul montan

Cea mai râvnită, este calificarea de „ghid montan” cu recunoaştere UIAGM (Uniunea Internaţională a Asociaţiilor Ghizilor Montani).
UIAGM este o organizaţie similară UIAA - ului, dar exclusiv pentru ghizii montani profesionişti, înfiinţată în 1965 de către ghizii din Franţa, Austria, Elveţia şi valea Aosta (Italia). Astăzi are 21 de ţări membre şi 3 în faza de aspirant.

Ghidul montan este o specializare a ghidului turistic pentru că, aşa cum spuneam într-un articol precedent, alpinismul este în primul rând, o formă de turism şi în mod secundar sport.
Calificarea de ghid turistic se obţine la nivel naţional, în urma unor cursuri de pregătire şi atestare, organizate de asociaţii abilitate legal în acest sens. Abia după calificarea ca ghid turistic, urmează obţinerea specializării ca ghid montan.

Modalitatea de obţinere a certificatului de ghid montan în România a suferit şi probabil va suferi, de-a lungul timpului, mai multe modificări.

În România anului 2008, există momentan o singură asociaţie care organizează cursuri legale de specializare pentru ghizii montani: Asociaţia Ghizilor Montani din România (AGMR).

Dacă programa naţională de formare a ghizilor montani este agreată de către UIAGM (în urma unui proces de verificare, atestare – nu este cazul României, în acest moment), atunci ghidul montan naţional obţine recunoaştere internaţională, respectiv devine ghid montan UIAGM, care-i oferă dreptul de a practica meseria de ghid pe orice munte din lume, în mod oficial.

Ghidul montan este – teoretic - un om pregătit pentru a merge pe munte, pe trasee de drumeţie, alpinism sau schi, care trebuie să fie capabil să instruiască stagiari sau clienţi în cadrul şcolilor, dar şi să-i conducă efectiv în ture pe trasee.

Ghidul montan intră cu partenerii de coardă cu o experienţă mai mică, în zone de risc specifice alpinismului de unde, datorită experienţei pe toate planurile, trebuie să fie capabil să iasă cu întreaga echipă, în siguranţă. Este un om cu pregătire complexă, capabil să se descurce pe munte, indiferent de situaţia apărută.

Bineînţeles, unii ghizi pot prefera să se specializeze pe un segment anume, să meargă doar pe trasee de drumeţie, pe trasee de alpinism sau de schi de tură.

Această experienţă a ghidului montan nu se învaţă la o şcoală / curs de ghizi! Este utopic să se creadă că o profesie se poate învăţa într-un stagiu de 10 zile sau chiar şi mai mult. Ea se acumulează în ani de zile de mers pe munte, ca amator sau ghid aspirant...

Cursul autorizat de ghizi montani (atenţie la pseudo cursuri de ghizi montani, neautorizate şi nerecunoscute!), acordă doar hârtia legală ce atestă această experienţă. Dar şi aşa, există cazuri în România unde, din păcate, atestatul oficial de ghid montan deţinut nu este acoperit şi de o experienţă montană pe măsură...

În România de azi nu există o tradiţie a ghidului montan, deşi această meserie a apărut cu mai mult de 100 de ani în urmă (1884). Şi atenţie, mă refer la profesia de ghid montan, nu la aceea de lider sau conducător ocazional de grup... aşa cum au existat şi există multe persoane în ţară.

Diferenţa esenţială dintre cei doi este faptul că primul primeşte bani pentru munca pe care o prestează, în timp ce al doilea „o face pe ghidul” voluntar, doar când doreşte şi în timpul liber.

Abia în ultimii ani, la noi meseria de ghid montan a început să fie practicată mai serios. Fiind într-o fază de (re)naştere, numărul ghizilor montani care fac efectiv şi constant această meserie este extrem de mic. Cred că ne putem număra de degete...

Instructorul de alpinism

O altă calificare în domeniul alpinismului, este atestarea ca „instructor” pe una din ramurile alpinismului şi care se referă, aşa cum spune însăşi denumirea, exclusiv la activitatea de instruire: pe munte, pe panou, la faleza de stâncă... Un instructor merge pe trasee de alpinism / căţărare cu alte persoane, doar în scop didactic.

Instructorul este o calificare care se obţine la nivel naţional, de regulă în cadrul federaţiilor sportive de specialitate (FRAE în cazul alpinismului), procesul de obţinere a carnetului de instructor fiind acelaşi, indiferent dacă este vorba de alpinism, fotbal sau hochei pe gheaţă...
Spre deosebire de certificarea ca ghid montan, unde există posibilitatea recunoaşterii abilităţilor în afara ţării, pentru instructori nu există aşa ceva, ei fiind atestaţi şi recunoscuţi doar de ţara (forurile abilitate) care a emis certificatul.

Instructor voluntar...
În acest moment, cred că este cazul să lămuresc un aspect ce poate duce în eroare pe mulţi: instructorii UIAA.
Aşa cum ştim cu toţii, UIAA este federaţia internaţională ce reprezintă interesele alpinismului mondial. În cadrul UIAA, mai precis în cadrul comisiei de alpinism, există un grup de lucru (Training Standards Working Group) ce a elaborat un standard internaţional de pregătire al instructorilor, pe diferite ramuri de activitate.

În acest moment (2008), aceste ramuri sunt următoarele: drumeţie de vară, drumeţie de iarnă şi rachete, căţărare indoor (escaladă), căţărare pe stâncă (escaladă), căţărare pe gheaţă, căţărare alpină (alpinism tehnic) şi schi alpinism.

Dar aceste standarde UIAA se aplică exclusiv instructorilor sau iniţiatorilor voluntari şi nu profesionişti, după cum putem citi chiar în primele pagini...
„The UIAA wants to encourage good practice in the training of voluntary mountaineering leaders and instructors… With the UIAA Training Label, the associations can prove that their training and assessment schemes have been independently examined by a UIAA expert. This makes it possible for mountaineers from different countries to recognize each others qualifications”.

Cu alte cuvinte, aceste standarde nu se aplică instructorilor profesionişti, care lucrează sau doresc să lucreze ca salariaţi la diferite cluburi. Ele se aplică doar celor care doresc să instruiască, fără a face o meserie din asta, în cadrul asociaţiilor de munte din care fac parte.

Mişcarea alpină din ţară a luat pentru prima dată contact cu instructorii voluntari UIAA în 1994 şi au existat mai multe încercări de implementare a acestui sistem şi în România.

Amintesc pe scurt:
1994-1995: Mihai Vasile (Bucureşti), Adrian Glăvan (Timişoara) – în cadrul CAR,
1999-2000: Adrian Glăvan, Marian Anghel (Galaţi) – în cadrul CAR,
2001-2002: Marian Anghel – în cadrul FRAE.

Din păcate, lipsa de decizie şi interes faţă de problema instruirii în alpinism, manifestată de persoanele aflate în poziţii cheie la momentul respectiv, a făcut ca toate iniţiativele să fie stopate şi îngropate.
Din câte ştiu, începând cu 2005 au reapărut iniţiative de implementare a acestui sistem în cadrul CAR (Liliana Becea, Mihai Pupeza, Dan Vasilescu), dar fără rezultate publice, cel puţin până în acest moment.

Instructor profesionist...
De-a lungul anilor, în România au existat două meserii în domeniul alpinismului sportiv: instructor şi antrenor. Ele există şi astăzi.
În România, carnetul de instructor este obţinut de la Direcţia Judeţeană de Sport (DJS), în urma unei recomandări din partea federaţiei de specialitate (FRAE în cazul alpinismului) şi a unui curs general de specializare, organizat local, de Direcţia de Sport.
În ultimii 15-20 de ani, au existat mai mulţi alpinişti care au obţinut carnete de instructori doar pe baza experienţei ca practicant al alpinismului, fără nici o experienţă de instruire. Ba mai mult, în anumite cazuri, se pare că nu a existat nici măcar experienţă ca practicant, ci doar „pile şi relaţii” la Direcţia Judeţeană de Sport.

Calificarea ca antrenor se poate obţine după participarea şi absolvirea cursurilor şcolii naţionale de antrenori, ce funcţionează pe lângă Agenţia Naţională de Sport (ANS). Înscrierea la această şcoală, se face în baza unei recomandări din partea federaţiilor.
În cadrul şcolii de antrenori, se învaţă diferite aspecte legate de pregătirea sportivă, la modul general, specializarea pe fiecare sport în parte făcându-se în cadrul federaţiilor de specialitate. Cu cât o federaţie este mai bine organizată, cu atât pregătirea de specialitate este mai serioasă şi invers.

Dar este important de evidenţiat următorul lucru. O calificare ca „antrenor pentru alpinism”, deşi încă există, este un lucru depăşit azi în România, din punctul meu de vedere. Asta deoarece nu are un obiect de activitate. Un antrenor antrenează sportivi-alpinişti pentru ce...? Azi nu mai există campionat de alpinism şi nici echipă de alpinism ce trebuie „antrenată”.
În schimb, o calificare de antrenor este perfect valabilă în cazul escaladei sportive şi schi alpinismului, sporturi competiţionale, subcategorii ale alpinismului.

Ca atare, în condiţiile în care calificarea de „antrenor” se va limita – într-un viitor probabil - doar la schi alpinism şi escaladă, toată greutatea în domeniul instruirii în alpinism ar trebui să cadă în spatele instructorului (latura sportivă), respectiv a ghidului montan (latura turistică).

În ultimii ani, în România nu s-au mai format instructori de alpinism, biroul federal evitând să mai recomande alpinişti pentru obţinerea carnetului de instructor. Asta din mai multe motive, dintre care amintesc două: lipsa unei organizări interne, respectiv existenţa unui vid de proceduri.

Spre aprobarea conducerii FRAE, de-a lungul anilor au fost înaintate diferite proceduri de instruire (2001 – Marian Anghel, 2005 – Dan Burcea), dar nici una nu a fost aprobată şi implementată, din motive necunoscute.

În urma unor discuţii de mai multe luni, în cadrul comisiei de alpinism a federaţiei (inclusiv un seminar public la Bâlea Lac), în 2007 s-a reuşit crearea unei structuri de instruire cu care, personal, nu sunt chiar în totalitate de acord.

În acest moment, această schemă de instruire arată astfel (simplificat):
Nivelul 1: iniţiatori;
Nivelul 2 (superior): instructori;

Iniţiatorii şi instructorii, sunt separaţi pe domenii de activitate (escaladă, alpinism...), instructorii de alpinism fiind la rândul lor, specializaţi pe cinci tipuri de activităţi:
- alpinism tehnic (stâncă, vara);
- căţărare big wall;
- alpinism tehnic (mixt, gheaţă, iarna);
- alpinism clasic de iarnă;
- alpinism expediţionar / de altitudine.

Cu alte cuvinte, nu există un instructor de alpinism general, ci doar instructor de alpinism pe anumite specializări.

Primul nivel – atestarea de iniţiator – nu este o calificare propriu-zisă, ci o specializare ce dă posibilitatea celui ce o deţine, de a iniţia alpinişti în cadrul cluburilor. Iniţiatorul nu poate fi angajat ca atare, dar experienţa acumulată ca iniţiator, va fi esenţială pentru a accede la nivelul doi.

Al doilea nivel – atestarea ca instructor – este o calificare ce dă posibilitatea de a lucra efectiv în meseria de instructor, atât în cadrul unei persoane juridice (club), cât şi ca persoană fizică autorizată.

La nivel teoretic, lucrurile sunt în mare parte deja clarificate. Dar în ciuda acestui fapt, până acum, această schemă de instruire prezentată mai sus nu a devenit funcţională. Este blocată la nivelul de decizie al FRAE, din motive care mie, ca membru al comisiei de alpinism, îmi scapă în acest moment.