O istorie a protectiilor mobile (2): Aparitia nucilor

(www.rucksack.ro)

Nu este neapărat nevoie...

Alpiniştii britanici au demonstrat, de-a lungul timpului, că nu este neapărat necesar să fii înconjurat de munţi, pentru a practica alpinismului...

Ei au urcat în premieră vârfuri importante din Alpi, Caucaz, Anzi, ei au înfiinţat primul club alpin din lume (Alpine Club, 1857), ei au deschis primele trasee de alpinism tehnic (A.F. Mummery, Grepon - Alpi, 1881), ei au făcut primele expediţii la altitudine...

Tot alpiniştii britanici au arătat că poţi să te caţări şi în afara muntelui şi alpinismului (mountaineering), urcând micii pereţi de stâncă din insulele britanice ce seamănă aşa mult cu Măcinul dobrogean.

Aşa a apărut la ei, de altfel, termenul de „climbing” total separat de „alpinism”, o chestie unică şi ciudată la momentul respectiv – începutul secolului XX. Abia după aproape 70 de ani, în alte ţări a apărut căţărarea în afara muntelui, activitate numită în România „escaladă” – din similarul cuvând franţuzesc.

Tot britanicii au fost cei care, începând cu anii `20-`30, au continuat filosofia lui Paul Preuss, de căţărare fără pitoane, „by fair means”... folosind pentru protecţie împotriva căderii, pietricele înţepenite în fisuri.

Faimosul Paul Preuss, la începutul secolului XX

Căţărătorii britanici au evitat utilizarea pitoanelor pentru protecţie la cădere, nu din motive ecologice – cum este cazul astăzi, peste tot în lume – dar din motive pur etice, fiind considerat total înjositor să baţi pitoane. Astfel se face că, de comun acord, comunitatea alpiniştilor britanici a decis să interzică utilizarea lor pe mici pereţi din insule.

Epoca de piatră

Una din primele ascensiuni cu pietre pe post de protecţii, a fost pe traseul „Piggot`s Climb” (Ţara Galilor), realizată de Morley Wood în 1926!

Foarte multe trasee deschise în acei ani, mai ales în anii `40 - `50, au fost urcate în acest mod, de-a lungul liniilor naturale (fisuri, hornuri), folosind exclusiv protecţii naturale: pietricele înţepenite, bucle de coardă pe după ţancuri, clepsidre.

În Anglia, la baza traseelor, era un lucru obişnuit ca cei care se căţărau să-şi umple buzunarul cu numeroase pietricele, de dimensiuni şi forme variate.

În 1954, britanicii Joe Brown şi Don Whillans au folosit astfel de pietricele în ascensiunea feţei vestice din Aiguille de Blaitiere (Chamonix, Alpi). Echipa franceză care a repetat traseul, imediat după premieră, au declarat că englezii erau nişte căţărători mutanţi. Nu ştiau tehnica cu pietricele!

Pentru a se prinde de pietricele înţepenite, britanicii foloseau cordelină de 5-7-10mm pe care, pentru a o face rigidă, o fiebeau în sirop de zahăr!

Epoca de fier

La mijlocul anilor `50, pietricele au fost înlocuite cu piuliţe metalice, Jack Soper fiind unul din „responsabilii” acestei evoluţii. Este greu de spus exact cine a venit cu ideea, pentru că ele au început să fie utilizate aproape simultat, în mai multe zone din Anglia.

Piuliţe pe şnur... protecţie împotriva căderii

Modul de utilizate a piuliţelor era acelaşi, ca şi în cazul pietricelelor, evoluţia constând în bucla de cordelină deja introdusă prin piuliţă, astfel fiind mai uşor de transportat.

În drum spre peretele Cloggy (Clogwyn dur Arddu, Ţara Galilor), Jack Soper şi Dave Gregory adunau piuliţe vechi, de pe calea ferată ce leagă Snowdon cu Llanberis. Chiar exista o superstiţie atunci, ca dacă vor găsi măcar o piuliţă, atunci vor avea success în ascensiunile din acea zi!

Prima nucă metalică

În 1961, un inginer mecanic din Sheffield, John Brailsford, a creat prima nucă, botezată „Acorn”, dintr-un aliaj de aluminiu. Ea a început să fie scoasă pe piaţă de către Roger Turner Mountain Shop, în Nottingham.

Cum multe trasee dificile erau abordate prin tehnica bavarezei sau a cheilor de mână, era nevoie de protecţii mai mari, pentru fisuri mai largi. Tot John Brailsford a fost cel care a făcut primele nuci din lemn de balsa – o specia din America de Sud – de formă tronconică. Realizată apoi din aluminiu, a apărut nuca MOAC, folosită de nume mari din alpinismul britanic. Pentru ancorare, era folosită o buclă de coardă de 9mm diametru, ceva mai groasă şi mai rezistentă la tăiere.

Nuca MOAC (stânga) şi Acorn

Charles Curtis este printre primii care a construit nucile pe cablu metalic, inspirându-se din scările speologice folosite de cei din clubul universităţii din Sheffield. Primele prototipuri au fost un eşec, o nucă cedând în timpul repetării traseului „Vector” din Tremadog. Jack Soper a căzut într-o bavareză finală, cablul nucii explodând la şoc. Problema care era cu îmbinarea cablului a fost rezolvată ulterior.

În anii `60 au apărut mai multe modele de nuci, precum „Spud” (produse de John Earnshaw), „Murphys” (Terreence Murphy), „Crackers” (Trevor Peck), Troll (Tony Howard).

În 1966, într-un fost cinematograf, a luat fiinţă firma „Clogg” – proprietari Denny Moorhause şi Shirley Smith. O zi bună de muncă la Clogg era considerată, pe atunci, ziua în care se produceau 24 de nuci!

La finalul lui 1966, Denny Moorhouse a realilzat primele nuci hexagonale, model ce a inspirat ulterior multe altele. Numărul 6 era botezat „Jumbo” iar numărul 7 „Mammoth”.

În scurt timp, Clogg a devenit sinonim cu termenul „nuci”, la nivel mondial, reuşind ca până la începutul anilor `70 să producă o gamă variată de nuci pasive, pentru fisuri diverse.

Nucile în SUA

În Statele Unite, printre primii care a introdus şi promovat nucile a fost Royal Robbins. Înarmat cu un set de nuci cumpărate în 1966 din Marea Britanie, de la magazinul lui Joe Brown (Llamberis), împreună cu soţia lui, a reuşit să urce doar cu nuci, în premieră, traseele „Boulderfield” şi „Nutcracker”.

De asemenea, un rol important l-au avut şi cele câteva articole publicate de Robbins „Nuts to you” (1967 - Summit) sau „Preserving the cracks” (1972 - American Alpine Journal). Baterea şi scoaterea repetată a pitoanelor distrugeau în mod ireversibil fisurile, aşa că utilizarea nucilor erau cea mai bună variantă!

Doug Robbinson a tratat acest subiect în catalogul firmei „Chouinard” din 1972, într-un articol intitulat „The whole art of protection”. Yvon Chouinard a fost cel mai mare producător de pene în SUA, la vremea respectivă şi tot el este cel care a realizat a doua ascensiune a lui „Nutcracker” împreună cu... Royal Robbins.

În 1971, Chouinard a scos pe piaţă primele nuci hexagonale regulate, inventate de el şi Tom Frost. Faţă de modelul britanic, nucile americane erau mult mai evoluate, dar nu permiteau montarea decât în 3 poziţii.

Chouinard continuă să scoată noi tipuri de nuci pe piaţă: „Stoppers” (1972), excentricele „Polycentric” (1974) – ce permiteau montarea în 4 poziţii, „Tube” şi „Crack'n-Ups” (1975), reuşind să creeze un adevărat arsenal de echipament pentru noua tehnică „curată” de căţărare.

De-a lungul timpului, în Statele Unite apar mai multe tipuri de nuci şi dispozitive de protecţie sau înaintare, multe supravieţuind până azi: „Cooperhead” (1968), „Foxhead” (1970), „Arrowhead” (1974) – realizate de Bill Forrest, „Tricam” (1973, Greg Lowe).

Revoluţia nucilor clasice

În Anglia, la finalul anilor `70, Mark Vallance îmbunătăţeşte în mod radical nucile piramidale clasice, obţinând primele nuci curbate, ce permitea fixarea lor în fisură, în trei puncte distincte. Aşa apare pe piaţă setul de nuci „Rocks” produs până azi de firma Wild Country, disponibile azi şi în România!

De-a lungul timpului, nucile au evoluat considerabil, de la simple pietricele şi piuliţe, până la nuci curbate cu cablu metalic sau „nucile active” scoase pe piaţă tot de Wild Country. Şi o dată cu acestea, a evoluat şi etica „clean climbing” în căţărarea mondială.

Astăzi, utilizarea protecţiilor mobile nu mai este un lucru ce ţine exclusiv de etica şi stil, cât mai ales de protecţia mediului şi a pereţilor de piatră - locul de joacă al căţărătorilor.

În România, protecţiile mobile au fost folosite sporadic, de o mână de alpinişti şi căţărători mai conectaţi la tendinţele din occident, în anii `80 – `90.

Primul stagiu de pregătire tehnică şi etică în „clean climbing” şi big wall, a avut loc abia la începutul anilor 2000 (Buila Vânturariţa, 2002), fiind organizat de alpinistul francez de origine română Leslie Fucsko.

Prima şi singura zonă din ţară în acest moment, în care se promovează căţărarea cu protecţii mobile şi există chiar un Cod Etic în acest sens, se găseşte în sud estul României, în afara lanţului Carpaţilor: cheile Dobrogei (calcar) şi în munţii Măcin (granit).

BIBLIOGRAFIE

BCM - The first 50 years

http://www.needlesports.com/nutsmuseum/nutsstory.htm

O istorie a protecţiilor mobile (1): Aparitia friendului

(www.rucksack.ro)

Sphinx Crack (9+/10-), Colorado

Protecţiile mobile erau aproape necunoscute în România, la începutul anilor 90. Pitoanele erau tradiţionale şi în plus, o dată cu boom-ul escaladei, se băteau tot mai multe ancore...

Nici astăzi nu se poate spune că protecţiile mobile sunt cvasi cunoscute în ţară, în continuare fiind întâlnite opinii tip "neanderthal" de genul: "lasă-mă d-le cu de-alea, dacă eu vreau să bat ancore, ce ai cu mine...?"

Am început să mă caţăr cu mobile undeva prin 1998 - 1999, folosind fără să ştiu prea bine, două nuci active cu trei came, împrumutate de la club şi alte câteva nuci improvizate cu cordelină. Cu acest "impresionant" set de mobile + pitoane am deschis de exemplu, traseul "3M" din Măcin, în primăvara 1998.

Am început să folosesc astfel de protecţii pentru că, atât în Cheilor Turzii, unde eram activ atunci, cât şi prin alte părţi pe unde umblam (Coştila, Crai...), intram în trasee mai rar frecventate atunci, implicit prost pitonate gen Suurime, Ave Maria, Calvaria... Cum ceilalţi amici nu prea intrau în astfel de trasee, eram cam o ciudăţenie printre ei, cu fierătaniile atârnate pe ham.

Mai mult chiar, începând cu acei ani, majoritatea traseelor pe care le-am deschis cap/cap schimbat, în Măcin, cheile Dobrogei sau Vrancea - de exemplu traseele Extrema Stângă (6-), Rocada Mică (4+), Zburătorul (5+) - am încercat să le parcurgem cu mobile, să lăsăm cât mai puţine urme.

Tot aşa a apărut şi ideea primului cod de căţărare din România, "Codul Etic de Căţărare din Dobrogea". Acesta a fost adoptat tocmai pentru a încuraja protecţiile mobile, a creşte nivelul tehnic al căţărătorilor şi a conserva stânca, pe cât posibil.

Această filosofie personală este în continuare valabilă, la traseele de stâncă sau mixt pe care le-am deschis sau parcurs pe alte coclauri.

În vara lui 2002, Leslie Fucsko a organizat un stagiu de o săptămână în Buila Vânturariţa, în tehnica big wall. O întreagă filosofie despre etică, stil, modalitate de căţărare, de montare a ancorelor etc. Deşi de-a lungul săptămânii au fost zeci de persoane în chei, doar eu cu Nuşu Neagoie (Braşov) şi Cornel Zărescu (Piteşti) am fost singurii stagiari ce am stat efectiv toate zilele.

Stagiu de big wall, 2002, Buila Vânturariţa

Acest stagiu este primul din România, în care efectiv s-au învăţat diferite tehnici de căţărare cu protecţii mobile, atât în căţărare naturală, cât şi artificială. Ulterior, Leslie a mai organizat un astfel de stagiu, tot în zona Vâlcea şi chiar în acest an (2009), va mai organiza un astfel de stagiu în cheile Turzii.

În continuare, am să fac o scurtă istorie a protecţiilor mobile, în ideea în care acestea vor fi tot mai mult utilizate în România.

=========================

APARIŢIA FRIENDULUI
Friend = prieten, în lb. engleză

Dispozitivul cu came botezat "friend" (nume de cod) a fost inventat de către americanul Ray Jardine (inginer aerospaţial), primul prototip fiind realizat în 1971. Era nevoie de un asemenea dispozitiv pentru a avea o protecţie eficace împotriva căderii, pe traseele ce urcă de-a lungul faimoaselor fisuri din Yosemite.

În 1972 Ray Jardine îl întâlneşte pe Mark Vallance împreună cu care, câţiva ani mai târziu, se decide să deschidă o afacere din producerea acestor dispozitive "friend".

În 1977 eşuează în deschiderea afacerii în SUA şi cei doi se decid să-şi pornească afacerea în Anglia, Derbyshire. Aşa s-a născut faimoasa companie "Wild Country"...

(Ray Jardine, 1998)

"Într-o zi, noi căţărătorii, poate vom purta mănuşi speciale şi espadrile capabile să urcăm feţele de stâncă fără nici o priză, precum păianjenii. Şi în caz de cădere, tot precum păianjenii, ne vom agăţa rapid cu o coardă elastică de stâncă...
Dacă şi când se vor inventa astfel de dispozitive şi tehnici de căţărare, în mod cert inventatorii vor fi consideraţi deştepţi! Dar până atunci însă, nimeni dintre noi nu-şi poate imagina detaliile de funcţionare ale unui asemenea echipament.

La fel a fost şi cu dispozitivul Friend, acum un sfert de secol în urmă, când eu l-am inventat. În mod clar, era nevoie de o protecţie care să se fixeze în fisurile largi, dar cum ar fi putut funcţiona ... nici eu şi nici altcineva nu aveam idee.
Căutând un echipament care să se fixeze singur în fisuri şi să reziste tot mai mult pe măsură ce apar forţe mai mari, am început procesul de creaţie în 1971. Iniţial, am folosit un sistem din două pene culisante, dar curând am realizat că sistemul nu prea funcţiona matematic.

Ray Jardine în "Separate Reality" (8 UIAA), 1975

O spirală sub un unghi constant, este o expresie a creşterii uniforme, principiul fiind descris de Descartes încă din 1638. Încă de atunci, camele sub un unghi constant au început să fie folosite în diferite dipozitive mecanice.

Configurarea unui dispozitiv care să funcţioneze s-a dovedit a fi, până la urmă, o muncă enormă. Zile în şir, luni de zile am construit diferite prototipuri cu came, pe care le testam la faleze de căţărare de lângă mine, pentru ca seara - acasă, să le fac diferite îmbunătăţiri.

Apoi într-o zi, după ce am încercat absolut tot ce mi-a trecut prin minte şi-mi storceam creierul pentru noi idei, mi-a apărut conceptul: două perechi de came independente şi în opoziţie. Aşa cum fiecare roată la maşină, are suspensie individuală, tot aşa, aceste came se vor regla în fisură în mod independent!
Camele erau diametral opuse şi ţinute deschise de către un arc metalic. Lipsea orice fel de mâner pentru a închide/deschide camele.

Unul din primele prototipuri de friend, cu tijă metalică

Am ales pentru testarea acestui dispozitiv un traseu nou, botezat "Fantasia" (4+/5- UIAA). Într-un pasaj în care aproape puteam sta cu mâinile libere, am reuşit să strâng camele şi să le introduc în fisură. După cum s-a comportat, am ştiut instantaneu că asta era soluţia!

Primăvara viitoare (1974), am realizat primul meu set de dispozitive Friend prototip, cu care am urcat mai multe trasee în Yosemite. Aceste exemplare erau extrem de limitate faţă de modelele actuale, dar funcţionau! La finalul sezonului, în echipă de trei, am încercat să urcăm "The Nose" într-o zi. Nu am reuşit atunci, fiind obligaţi să bivuacăm sub "The Great Roof". Dar am reuşit să urcăm traseul în 20 de ore de căţărare efectivă, la jumătate faţă de recordul precedent de 3 zile.

În 1977 Mark Vallance m-a invitat în UK, pentru a-l ajuta să scoată pe piaţă dispozitivele Friend. Mark a fost prima persoană care a văzut potenţialul uriaş al acestor dispozitive. Astăzi, aspectul comercial al friendurilor este evident, dar în acei ani Mark a fost primul vizionar...."

(Mark Vallance, 1978)

"A începe o afacere nouă, este ca şi cum ai avea sub tine 30m de coardă fără nici o protecţie, fără nimic şi un pasaj de gradul 7 în faţă.
M-am pregătit să-mi dau drumul în coardă. Vremea era perfectă, ger şi puţină zăpadă. Echipa de filmare era pe poziţie şi aştepta...
Am depăşit ultimul Friend, apoi am mai urcat puţin. La dracu`, am să la arăt un adevărat spectacol! Am mai urcat puţin, apoi am sărit!

Pe măsură ce s-a întins coarda, secundul a zburat prin aer şi mie mi s-a tăiat respiraţia. M-au lăsat la sol, nemaifiind nevoie de încă o dublă.
La finalul lui ianuarie 1978, a fost difuzat episodul de 5 minute a emisiunii BBC Tommorow`s World şi un secret de 6 ani a fost scos la lumină.

În 1972, în Colorado l-am întâlnim prima dată pe Ray Jardine. Lucram amândoi pentru Outward Bound, căţărându-ne împreună în timpul liber. Deşi pe atunci nu ştiam, Ray purta cu el tot timpul, primul său prototip al friendului: patru came pe un ax, fără nici un mâner sau alt mod de strângere a camelor. Era nevoie de patru mâine pentru a scoate friendul din fisură!

Primul meu contact cu dispozitivul "friend" a fost mult mai târziu, prin 1975, Ray fiind foarte secretos. Era într-o zi de octombrie, înainte de a face premiera traseului "Power Failure". M-a pus să jur că o să ţin secret, apoi misteriosul săculeţ albastru ce tot scotea sunete metalice la spatele lui s-a deschis. Câteva prototipuri erau nou-nouţe, atent finisate şi cu un mic mâner, în timp ce altele erau îndoite şi folosite.

Chris Walker a botezat dispozitivele cu numele de "friend", pe când se căţărau împreună cu alţii, care nu erau în categoria celor "iniţiaţi". Vroia să ştie dacă Ray are cu el dispozitivele şi neştiind cum să facă fără să se dea de gol, l-a întrebat pur şi simplu: "Hei, ai adus cu tine punga cu prieteni - friends?" Numele a prins.

După câteva insuccese în Statele Unite de-a lungul anului 1977, Ray m-a rugat pe mine să produc friendurile în Anglia. Problema principală pe care am întâmpinat-o a fost faptul că nu am găsit nicăieri un aliaj 7075 ieftin. Cum aş fi putut face ca un dispozitiv format din 27 de piese, o mulţime de găuri şi operaţiuni delicate, să aibă un preţ cât de cât competitiv pe piaţă?

Când Ray s-a întors în California, la începutul toamnei, deja se gândea la un nou eşec... Dar câteva săptămâni mai târziu, lucrurile au început să se aranjeze aşa cum trebuie. M-am împrumutat de bani de peste tot unde era posibil... ba mai mult, am pus şi a doua ipotecă pe casă.

Am inspirat adânc şi la finalul lui noiembrie am renunţat la locul meu de muncă, implicându-mă 100% în producerea de frienduri Wild Country.

Nici o protecţie de data asta. Fie succes, fie o lungă, foarte lungă cădere...


Bibliografie: Wild Coutry: The Cams Book

Despre instruirea în alpinism (0): Istoria ...

Începutul
Momentul naşterii alpinismului românesc poate fi considerat anul 1873, când a luat fiinţă SAK (Clubul Alpin al Transilvaniei - Braşov), devenită în 1881 secţiunea Braşov a SKV (Societatea Carpatină Ardeleană). Din acel moment, munţii din România au început să fie umblaţi tot mai mult, de „domni de la oraş”, ce veneau la munte pentru relaxare. Abia după acel an, au început să apară primele adăposturi pe munte special dedicate turiştilor, cabane / refugii, primii ghizi selectaţi din localnici (1884)... după modelul refugiilor şi ghizilor din Alpi.

Din necunoştinţă de cauză sau neţinând cont de activitatea alpină organizată până atunci, unii autori menţionează eronat alt moment de început:
“...momentul iniţial al alpinismului românesc, se consideră a fi excursia din 1903 [pe valea Horoabei, Bucegi n.n], având ca protagonişti pe Ieronim, Nicolae Bogdan şi Mihai Haret...” (Valentin Borda – Călătorie prin vreme, 1979).

Până la mijlocul anilor `30, alpiniştii români membri în diferite organizaţii, au realizat lucruri interesante şi frumoase pe plan naţional, mai puţin relevante pe plan internaţional.
Amintesc prima expediţie românească în Caucaz (vf. Kazbek, 1912), premiera crestei Arpăşel (Făgăraşi, 1912), premiera de iarnă a văii Seci a Caraimanului (1932), Turnul Seciului din v. Horoabelor, unde au fost folosite primele pitoane din Bucegi (1932), premiera vârfului Picătura (Bucegi, 1934)... În aceeaşi perioadă, pe plan internaţional, se deschideau primii şesari în Dolomiţi, se urcau marii pereţi nordici din Alpi şi „se atacau” optmiarii din Himalaya.

Se poate spune că perioada de aproximativ 60 ani (1873 – 1935) a fost o perioadă eroică, „de aur”, a alpinismului românesc, în care oamenii descopereau munţii, pătrunzând pe văi şi pe muchii, evitând însă pereţii de stâncă. Unii considerau chiar că urcarea lor, căţărarea pe verticală, este imposibil de realizat.

Apariţia alpinismul tehnic
Primii paşi în alpinismul tehnic, se consideră că s-au făcut abia după ce Niculae Baticu, Dan Popescu şi Ion Trandafir au urcat „Furcile” din peretele Gălbenele (1935). Asta pentru că această ascensiune a fost ca un bulgăre ce a luat-o la vale, realizându-se ulterior acestui moment, trasee tot mai spectaculoase şi dificile, în special în Bucegi: Surplomba Mare din Gălbenele (1938), Fisurile Centrale din peretele Văii Albe (1940), traseul celor 3 surplombe (1946)...

În mai multe manuale româneşti de alpinism, momentul naşterii alpinismului tehnic este de asemenea localizat eronat:
„Alpinismul tehnic a început să fie practicat la noi tot în masivul Bucegi, cu aproximativ 50 de ani în urmă, dată când au luat fiinţă şi primele unităţi de vânători de munte, ca şi primele organizaţii sportive care practicau alpinismul acrobatic.

(Constantin Basalâc – Alpinism în munţii noştri, 1971)

„Forma modernă de practicare a alpinismului în ţara noastră îşi are începutul în anul 1912, când pentru prima dată s-au escaladat peretele nordic al Văii Gălbenelelor, fisura centrală din Bucegi, umerii Pietrei Craiului şi traseul clasic Piatra Altarului din Ceahlău...”

(Gheorghe Suman – Alpinismul, şcoală a cutezanţei, 1987).

La mijlocul anilor `30, în România nu exista nici o persoană fizică (ghid montan) sau juridică (club), competentă să instruiască în domeniul alpinismului. Puţinii ghizii montani existenţi, se limitau la trasee de drumeţie şi cel mult, alpinism clasic, iar de instructori în alpinism nici nu putea fi vorba.
Din această cauză, Niculae Baticu s-a decis să meargă în afara ţării, pentru a învăţa ca la carte, tehnica alpină modernă, din acele vremuri.
În 1937 a urmat în Italia un curs de iniţiere în alpinism (împreună cu Constantin Conteş), organizat de Clubul Alpin Italian (CAI), în Dolomiţi. Decis să înveţe mai multe, un an mai târziu (1938), Baticu a plecat şi la un curs de instructor în alpinism (împreună cu Dan Popescu), în Alpii austrieci (Wilder Kaiser).

Baticu (stânga) şi instructorul Peter Aschenbrener (centru), Austria, 1938

În urma celor două stagii de formare în zona Alpilor, Niculae Baticu introduce în Carpaţi tehnicile moderne de căţărare ale momentului, organizând în acest sens, în numele Clubului Alpin Român, primele şcoli de alpinism românesc: 1938 (Bucegi), 1939 (Bucegi, Piatra Craiului).

Importanţa acestor prime două stagii de iniţiere în alpinism este mare, dacă analizăm comparativ cu perioada dinainte, realizările ulterioare: creşterea numărului de practicanţi şi a traseelor noi, din ce în ce mai dificile.
Un singur exemplu îmi vine acum la îndemână: cunoscutul alpinist şi scriitor de literatură montană Ionel Coman. El a fost cel mai tânăr participant la şcolile lui Baticu de alpinism şi ca urmare a celor învăţate acolo, deschide în anii `40, al doilea traseu din Umărul Gălbenele (primul a fost urcat de Baticu, în `35, F. Gălbenele) şi primul din peretele văii Albe. Iar numărul premierelor şi ascensiunilor deosebite realizate de Ionel Coman va continua mulţi ani, flacăra pasiunii montane stingându-se abia recent...

În perioada războiului, Niculae Baticu (instructor civil de alpinism!) introduce tehnica alpină în rândul ofiţerilor vânători de munte (1941). Cei doi ofiţerii superiori coordonatori ai şcolii au fost maiorul Ion Dumitrescu şi lt. Teodor Rosseti – Solescu (coleg de coardă cu Hans Dulfer!).
Din păcate, după 1948, Niculae Baticu a fost nevoit să iasă din viaţa alpină şi nu numai, petrecându-şi o bună parte din tinereţe închis politic.

O nouă politică de stat
În noul regim politic, alpinismul românesc a fost reorganizat integral. Vechile cluburi şi asociaţii private au fost desfiinţate, fiind înlocuite cu asociaţii turistico-sportive populare.
În 1948 s-a înfiinţat „Asociaţia Turismului Popular” (ATP), care avea secţiuni de turism, camping şi alpinism. Preşedintele asociaţiei era ministrul silviculturii (!) iar membrii săi, „...elemente cinstite, provenite din rândul clasei muncitoare” (S. Ţicu – articolul „Noi perspective de dezvoltare a turismului de masă”). Emilian Cristea şi Ionel Coman sunt printre cei chemaţi să sprijine noua asociaţie.

În 1949, s-a înfiinţat Confederaţia Generale a Muncii (CGM), care avea şi secţiune de turism. Dacă ATP-ul a fost desfiinţat doar câţiva ani mai târziu (1950), CGM-ul a reuşit însă, organizarea câtorva şcoli de alpinism importante, cu sute de participanţi şi cu durata de până la două luni!

La toate aceste şcoli, instructorii au fost selectaţi dintre alpiniştii „cu trecut sănătos”, alpinişti amatori formaţi în perioada interbelică sau imediat după război şi care, datorită experienţei acumulate între timp, au putut să îndeplinească temporar, rolul de instructor. Spun „temporar” pentru că nici unul din ei nu era atestat în vreun fel, ca instructor de alpinism şi cu câteva excepţii, nu lucrau ca atare.

Prima şcoală CGM s-a organizat la Curmătura (P. Craiului, 1950). Acum s-au format mulţi alpinişti care, reîntorşi acasă, au dezvoltat alpinismul pe plan local. Printre multe alte nume de alpinişti formaţi acum (128 persoane), amintesc: Traian Flucuş (Zărneşti), Florin Stan, Paul Fozocoş (Bucureşti), Miklos Lorincz, Andrei Moldovan (Cluj Napoca).

În aprilie 1951 s-a organizat a doua şcoală de alpinism CGM (prima de iarnă), la cabana Bâlea Lac (Făgăraşi). La aceasta au participat 36 de elevi, selectaţi dintre cei care s-au evidenţiat la şcoala precedentă.
În iunie acelaşi an, s-a organizat a treia şcoală de alpinism CGM, în cheile Turzii, la care au participat 56 de cursanţi. Printre instructorii folosiţi la şcoala din chei, găsim nume ale elevilor la primele şcoli CGM. Tot în 1951 s-a organizat şi a doua şcoală de alpinism de vară, în zona Peştera (Bucegi), la care au participat 112 cursanţi.

În august şi septembrie 1952, la Podragu (Făgăraşi) şi Peştera (Bucegi), se organizează alte două şcoli de alpinism CGM. Prima a fost de perfecţionare. Şi de această dată, o parte din instructorii au fost selectaţi din rândul alpiniştilor amatori cursanţi la stagiile anterioare, care aveau abilităţi deosebite.

În 1953 s-a organizat ultima şcoală de alpinism sub egida CGM, la cabana Bâlea Lac. Au participat 38 de persoane.

Ca şi şcolile de alpinism organizate de Baticu (în numele CAR), în anii `30, aceste şcoli organizate de CGM în anii `50, au avut o importanţă foarte mare. Practic, în cadrul lor s-au format alpiniştii care, în următoarea perioadă de timp, au propagat alpinismul în ţară, au înfiinţat secţii de alpinism pe lângă diferite instituţii, au format noi alpinişti şi au pus în valoare zone noi de căţărare.
Într-un manual de alpinism apărut câţiva ani mai târziu, putem citi:
„În ţara noastră, în anii de democraţie populară, alpinismul a fost îmbrăţişat de un mare număr de tineri, devenind accesibil oamenilor muncii care în trecut erau ţinuţi departe de activitatea cluburilor alpine burgheze.” (Mircea Bogdan – Îndrumător de alpinism, 1958)

Alpinismul ca sport
Acum trebuie remarcat un lucru extrem de important.
După al doilea război mondial, la nivel internaţional, alpinismul a rămas în continuare, o formă de turism montan, aşa cum era şi cazul schiului. Doar în mod secundar, o dată cu avântul tuturor sporturilor în general, alpinismul a devenit şi sport, fiind organizat în federaţie sportivă (de exemplu, FFME în Franţa şi BMC în Marea Britanie).
În România însă, situaţia a fost alta. Alpinismul a fost desfiinţat ca formă de turism montan, fiind tratat exclusiv ca sport, organizat în asociaţii sportive. Excepţie de la această transformare forţată, a făcut doar forma cea mai uşoară de mers pe munte - drumeţia - care a continuat să funcţioneze în continuare ca formă de turism, alături de alte forme precum turismul pe litoral sau balnear, fiind organizată sub auspiciile Oficiului Naţional de Turism (ONT) şi mai târziu Biroului de Turism pentru Tineret (BTT).

Pe lângă uniunile sindicale, s-au înfiinţat primele asociaţii sportive de alpinism (1950): Spartac, Locomotiva, Progresul, Constructorul, Flamura Roşie, Metalul, Avântul şi Ştiinţa. Separat, s-au înfiinţat asociaţia Voinţa (pe lângă cooperativele meşteşugăreşti) şi cluburile militare Armata şi Dinamo. Ulterior, au apărut şi alte secţii sportive, cum a fost cazul cluburilor universitare.
Pentru a fi asemenea altor sporturi, turele alpine au trebuit să fie catalogate, pe baza lor fixându-se normele de clasificare sportivă.
Primele categorii sportive stabilite, au fost următoarele:
· Maestru emerit;
· Maestru;
· Categoria I;
· Categoria a II-a;
· Tineret

Începând cu 1953, în România au început să se organizeze concursuri de alpinism (alpiniade). Astfel, toate cluburile de alpinism existente în ţară, au fost incluse într-un sistem competiţional naţional, cu clasamente, campioni şi campionate în toată regula. Scopul principal al alpiniştilor, cel puţin oficial, a devenit acela de a se antrena pentru campionat. Cât de pozitiv sau nu, a fost acest mod de organizare a alpinismului în România, este o altă poveste, ce nu face scopul acestui articol.

Din 1954, conform unei decizii a Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport, turele alpine au fost asimilate cu competiţiile sportive şi valorificate precum în alte sporturi: locul I, II, III – în campionatul naţional (campionat internaţional nu exista) şi prin acordarea de categorii sportive, dacă se parcurgeau anumite trasee.

Acest mod de organizare al alpinismului nu a fost deloc nou, ci doar copiat şi adaptat în ţară, după sistemul sovietic. România a fost, de altfel, singura ţară comunistă ce a copiat acest sistem.
Pentru a ocupa locuri bune în campionat, alpiniştii sportivi trebuiau să se antreneze, căţărându-se şi mergând pe munte, cât mai mult posibil. Aceste antrenamente nu se puteau desfăşura fără supravegherea unui „antrenor” de alpinism.
Antrenorul de alpinism, nu era altcineva decât un alpinist mai vechi, numit de directorul instituţiei pe lângă care funcţiona clubul sau recunoscut implicit de cei din jur, ca antrenor. Aşa a fost cazul primilor antrenori de la cluburile Armata (Emilian Cristea) şi Dinamo (Emil Fomino) - de exemplu - numiţi pe funcţii doar pe baza experienţei acumulate ca urmare a practicării alpinismului în timpul liber şi nu ca urmare a unei formări profesionale, a unor studii în domeniu.

În urma deciziei din 1954, de echivalare a turelor alpine cu competiţiile sportive – decizie care există şi astăzi, la nivel oficial! – s-a simţit nevoia unificării metodelor de antrenament, fiind organizat un stagiu în acest sens, în luna iulie (Curmătura, Piatra Craiului).

Despre succesul noului mod de organizare a alpinismului, ne putem face o idee dacă citim că la şedinţa pe ţară a Comisiei Centrale de Alpinism (iunie 1956), s-a arătat că
„...munca depusă pe plan local, s-a îndreptat prea mult spre alpiniştii fruntaşi, neglijându-se asigurarea bazei de masă a alpinismului. Nu s-au depus suficiente eforturi pentru atragerea femeilor în practicarea acestui sport, precum şi pentru dezvoltarea activităţii de cercetare...” (conform N. Baticu - „Pe crestele Carpaţilor” 1984).
Sau
„...întrecerile pe stânci... au îngustat şi limitat activitatea alpină, provocând pe de o parte neglijarea altor preocupări... iar pe de altă parte, a angrenat numai vârfurile, neglijând ridicarea cadrelor noi şi angrenarea lor în practicarea acestui sport” (E. Cristea – Buletinul informativ CCFS 2/1956).

În 1957 s-a înfiinţat Uniunea de Cultură Fizică şi Sport, precum şi primele federaţii pe ramură de sport. Alpinismul a continuat ca activitate sportivă, în cadrul Federaţiei Române de Schi – Bob care a organizat, în continuare, campionatul naţional şi competiţiile regionale.

În 1959, FRSBA a organizat o şcoală de instructori în alpinism la nivel naţional, în cheile Bicazului, coodonatorul ei fiind Alexandru Floricioiu. Profesorii – instructori erau, iarăşi, persoane cu o bogată experienţă în practicarea alpinismului, dar ca amatori: Paul Fozocoş, Emil Fomino...
În acelaşi an, în zona Peştera - Padina (Bucegi) se organizează o şcoală de alpinism pentru începători, la care au participat 30 de persoane. Vorbind la finalul ei, Alexandru Floricioiu a spus, printre altele: „... în 1953, la Bâlea, a avut loc ultima tabără de alpinism. Printre elevii de atunci se numărau Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru, Ladislau Karacsony, Ion Balteş, Florin Stan. Ce surprize frumoase ne vor rezerva elevii de la Peştera?”

O dată cu răspândirea alpinismul în diferite centre din ţară, asociaţiile sportive locale au început să organizeze, pe plan local, mici şcoli de alpinism pentru atragerea de noi sportivi.
Aşa a fost cazul, de exemplu, în:
- valea Jiului unde, asociaţiilor CFR Petroşani şi Vâscoza Lupeni care, o dată înfiinţate, au organizat un curs de alpinism cu 30 persoane, având ca coordonator pe Paul Fozocoş, 1959;
- Vadu Crişului, stagiu organizat de alpiniştii orădeni Adalbert Kerekeş şi Gheorghe Fenyeş, în calitate de campioni republicani de alpinism, 20 persoane, 1962;
- Sibiu, curs organizat de asociaţia Independenţa, pe post de antrenor fiind Toma Boerescu,1963;

În anul 1962, activitatea de alpinism a ieşit din cadrul Federaţiei de Schi Bob, fiind alipită activităţii de orientare turistică (turism sportiv), în cadrul unei Comisii Centrale de Turism – Alpinism. Aceasta a organizat în iunie – iulie 1965, în Bucegi, un curs de perfecţionare a antrenorilor şi instructorilor în alpinism. Cursul a fost coordonat de alţi “antrenori amatori”.

În 1967, alpinismul a fost iarăşi reorganizat, fiind desfiinţată Comisia Centrală şi înfiinţată Federaţia Română de Turism – Alpinism (FRTA). În cadrul acestei noi federaţii, este constituit pentru prima dată lotul naţional de alpinişti, în mod similar celorlalte sporturi, antrenorul lotului fiind numit Dan Pichiu.

La mijlocul anilor `60, Alexandru Floricioiu a devenit prima persoană cu studii superioare în domeniul alpinismului, în urma absolvirii Institutului de Educaţie Fizică şi Sport (IEFS), cu specializarea “alpinism”. Dar „...una din chestiile pe care i le reproşez lui Floricioiu, este că el a terminat IEFS-ul cu specializarea alpinism şi după el, nu a lăsat pe nimeni să mai facă această specializare...” (interviu Dan Vasilescu – ALPIN info nr.5/2002).

Fiind organizat exclusiv ca sport, cu competiţii şi categorii sportive, alpinismul românesc era defazat şi relativ incompatibil cu modul vestic de organizare, unde competiţia în alpinism nu exista.
În Alpi de exemplu, alpinismul funcţiona (şi funcţionează şi astăzi!) în primul rând ca formă de turism, cu ghizi - ghizi aspiranţi şi doar în mod secundar ca sport performant (nu competiţional!), cu instructori formaţi de către federaţia de specialitate.

Alpinismul ca formă de turism
Pe scurt, câteva cuvinte despre existenţa în ţară, a alpinismului ca turism...
În România, primii ghizi de munte au apărut în 1884, fiind formaţi şi organizaţi de către SKV, care a realizat primele carnete şi insigne de ghid. Începând cu 1891, secţia Sibiu a SKV-ului s-a ocupat constant de pregătirea şi formarea ghizilor selectaţi, în primul rând, din rândul populaţiei din zona montană.

În 1906 în cadrul SKV-ului a apărut o casă de pensii şi de întrajutorare pentru ghizii montani, ghizi precum: C-tin Sandul, Ion Uşieru, Ion Moldovan (zona Bistriţa), Ion Stănilă senior şi junior (zona Bucegi), Ion Tarcea, Gheorghe Popp (Cârţişoara), Savu Drăguţ (Savu) sau Ion Coţofană (Făgăraşi).

În zona Bucegi, în afară de membrii familiei Stănilă care, timp de peste 100 de ani au lucrat ca ghizi sau cabanieri (perioada 1870 – 1982), au devenit faimoşi ghizii Nicolae Butmăloi şi Nicolae Gelepeanu. Înainte de război, de numele lor sunt legate primele trasee în abruptul Bucegilor şi diferite toponime.

Ghidul Butmăloi (centru stânga) pe platoul Bucegilor, anii `20

După schimbarea regimului politic în România, ghizii montani au dispărut total, alpinismul fiind transformat exclusiv în sport. Meseria de ghid montan a reapărut oficial după anul 1968, când a fost înfiinţat Biroul de Turism pentru Tineret (BTT).
Ghizii BTT au fost pregătiţi însă, cu precădere pentru drumeţia montană, ramura „mersului pe munte” care a rămas ca formă de turism, funcţionând în paralel cu restul alpinismului privit ca sport şi organizat în cadrul Federaţiei de Turism(!) – Alpinism.

Şi puţină amestecare...
Puţinii alpinişti români care au reuşit să iasă în afara ţării, în anii `70 - `80, au observat că lucrurile în alpinism sunt cu totul altfel organizate în alte ţări. Ca atare, au încercat să schimbe modul de organizare al alpinismului românesc, prin eliminarea competiţiei...
Nu s-a reuşit acest lucru dar, la jumătatea anilor `80, se observă o tendinţă de apropriere şi de echivalare a calificărilor sportive, cu cele din turism, prin realizarea unor categorii sportive hibrid:

„Titlurile alpine reprezintă echivalentul în activitatea de alpinism, a categoriilor de clasificare din celelalte discipline sportive. Sistemul titlurilor alpine este asimilat sistemului clasificării sportive... În activitatea de alpinism se acordă cinci titluri:
Categoria III: alpinist sau alpinist ghid aspirant;
Categoria II: alpinist ghid;
Categoria I: alpinist instructor;
Categoria: maestru;
Categoria: maestru internaţional;
...Titlurile se acordă alpiniştilor pentru întreaga activitate desfăşurată, indiferent de perioada de timp în care au fost satisfăcute de către aceştia, a condiţiilor stabilite pentru acordarea titlului” (Buletinul Alpin, nr.2/1988).

În anii `80 - jumătatea anilor `90, federaţia de alpinism a organizat aproape anual, tabere de iniţiere şi perfecţionare în alpinism, sub titulatura „Şcoala Naţională de Alpinism”. În cadrul acestora, au fost formate noi generaţii de alpinişti.
Din păcate însă, lipsa unei coerenţe în activitate în domeniul instruirii (metodologii şi instrumente de lucru), a făcut ca aceste „şcoli naţionale” să fie de o calitate tot mai slabă, până când s-a decis oprirea lor.

După 1989
Schimbarea regimului politic din decembrie 1989 a însemnat pentru alpinismul românesc, o cădere în gol, un mare recul, din mai multe motive. Amintesc două cauze.
1. Dispariţia majorităţii asociaţiilor sportive de alpinism, care au funcţionat pe lângă întreprinderi ce au falimentat sau au renunţat la activităţile auxiliare.
Nemaifiind susţinute financiar, cele mai multe asociaţii sportive nu şi-au mai permis să plătească salarii sau să deconteze participarea la concursuri, ceea ce a determinat pe cei mai mulţi alpinişti să renunţe şi să se reorienteze spre alte activităţi. Rămase fără sportivi şi fără rezultate sportive, asociaţiile s-au autodizolvat în cea mai mare parte;

2. Reducerea activităţii oficiale de alpinism (alpiniadele), în paralel cu dezvoltarea căţărării libere.
Escalada în România a apărut, într-o formă primitivă, încă de la mijlocul anilor `80, în rândul alpiniştilor din Cluj şi Bucureşti. Oficial însă, această activitate a fost „recunoscută” abia după 1989 când, dezmembrarea Federaţiei Române de Turism Alpinism (FRTA), a dus la apariţia Federaţiei Române de Alpinism şi... Escaladă (FRAE).
Competiţia în alpinism a dispărut în 1996, când s-a organizată ultima alpiniadă oficială. De fapt, competiţia nu a dispărut total, ci a fost reorientată către noile ramuri apărute: escalada şi schi-alpinism;

Lipsită de un control al cluburilor de alpinism existente în teritoriu (multe fiind ONG-uri nou înfiinţate), cu tot mai puţini membri afiliaţi şi implicit, o activitate din ce în ce mai redusă, federaţia de alpinism şi-a pierdut tot mai mult din importanţă în cadrul mişcării alpine din România.
Dar chiar dacă astăzi, alpinismul sportiv - competiţional nu mai există în România, alpinismul ca formă de turism a reapărut, iar numărul practicanţilor este în creştere. Se remarcă acest lucru şi dacă luăm în calcul, doar numărul celor care merg anual pe munţi din afara ţării, pe vârfuri consacrate precum Mont Blanc sau Matterhorn.

Alpinismul a redevenit azi în România, ceea ce a fost dintotdeauna la nivel internaţional: o formă de turism montan, ce consta în urcarea pe munte de plăcere, pe trasee mai mult sau mai puţin dificile.