Marian Anghel

Iarasi despre Alain Robert

2009-10-14T17:10:00.003+03:00

http://www.rucksack.ro/

Pe 8 octombrie a.c., căţărătorul francez Alain Robert a avut nevoie de 36 de minute pentru a urca “vârful” Turnului Ariane (152m înălţime) din Paris. Ascensiunea a făcut-o în stilul său obişnuit, solo integral, în espadrile şi cu doi săculeţi de magneziu.

Tot ca de obicei, au existat spectatorii improvizaţi şi cameramani care au aplaudat şi filmat, precum şi poliţişti pe acoperiş, aşteptând finalizarea căţărării lui Alain.

Supranumit “Omul Păianjen” de către presa internaţională, Alain Robert are în palmares aproximativ 90 de clădiri înalte din lume, inclusiv Turnul Eiffel, New York Times Building, Empire State Building, Golden Gate din San Francisco, Luxor Hotel Pyramid din Las Vegas şi Turnurile Petronas din Kuala Lumpur.

Filmul ascensiunii poate fi văzut mai jos:

http://www.dailymotion.com/video/xaqrf5_alain-robert-escalade-la-tour-arian_sport

(sursa: planetmountain.com)

O statistica a accidentelor in catarare

2009-09-22T14:57:00.006+03:00

Accidente în alpinism şi căţărare au fost, sunt şi vor mai fi.

Din păcate, în România nu există nici un fel de statistică a numărului accidentărilor montane - inclusiv căţărarea - la care să existe acces public. Un studiu al accidentelor - aşa cum se face în multe alte ţări montane - ar scoate în evidenţă cauze şi ar ajuta la găsirea unor soluţii...

Recent am intrat în posesia unui interesant raport privind accidentele în căţărare, pe teritoriul Statelor Unite. Mai jos, public o sinteză a acestui material interesant.

În Statele Unite s-a estimate că peste 9 milioane de oameni sunt practicanţi ai căţărării pe stâncă.

Un studiu recent al Centrului pentru Cercetare şi Politici în Accidente (Columbus, Ohio, 2008) a scos la iveală faptul că pe măsură ce a crescut popularitatea căţărării, a crescut şi numărul accidentărilor. Astfel, numărul accidentaţilor în căţărare, internaţi şi trataţi în spitalele americane, a crescut cu 63% între 1990 – 2007, faţă de perioada precedentă.

Studiul, publicat în versiunea electronică a revistei „American Journal of Preventive Medicine”, a arătat că peste 40.000 de pacienţi au fost trataţi în departamentele de urgenţă ale spitalelor americane, pentru leziuni apărute în căţărare.

Cele mai comune tipuri de leziuni sunt fracturile (29%), luxaţiile şi entorsele (29%). Extremităţile inferioare sunt cele mai frecvent afectate (46%), iar dintre acestea, gleznele (19%).

De asemenea, a crescut numărul femeilor accidentate (cu 28%), faţă de perioada acoperită de studiul precedent.

Trei din patru leziuni sunt cauzate de cădere, severitatea lor fiind direct proporţională cu înălţimea. Cei care au căzut de la peste 6m înălţime, au de 10 ori mai multe şanse să fie spitalizaţi, comparativ cu cei care au căzut de la înălţimi mai mici.

„Am descoperit că cei care cad de la înălţimi mai mari de 6m reprezintă 70% din numărul pacienţilor internaţi”, explică dr.doc. Lara McKenzie, autorul studiului. „Căţărarea este unul din sporturile outdoor cu cea mai mare rată de accidente înregistrată oficial”.

Datele pentru acest studiu au fost obţinute de la National Electronic Injury Surveillance System (NEISS) – Sistemul Electronic Naţional de Supraveghere a Accidentărilor din Statele Unite, care oferă informaţii privind leziunile apărute în activităţile outdoor.

A vorbi despre Caucaz...

2009-09-09T20:35:00.034+03:00

www.rucksack.ro

...înseamnă a vorbi, înainte de orice, despre o zonă de frontieră. O frontieră geografică, culturală, politică ce împarte oamenii în două categorii: unii „în interior”, iar alţii „în exterior”.

Este o margine a Europei, unde cea mai mare parte a populaţiei locale nu şi-a găsit încă liniştea socială, specifică epocii contemporane, zbătându-se pentru a supravieţui urgiilor care se abat asupra lor. Aşa cum de altfel, a făcut-o sute de ani până acum.

A vorbi despre Caucaz nu înseamnă, obligatoriu, a vorbi doar despre Rusia – sau Federaţia Rusă cum se numeşte oficial teritoriul regiunilor din nord: Adygea, Karachay – Cherkesia, Kabardino – Balkaria, Ingushetia, Cecenia şi Dagestan.

Asta deoarece dacă partea nordică a lanţului montan aparţine azi Rusiei, partea sudică aparţine încă, în cea mai mare parte Georgiei – un stat de mărimea Elveţiei şi cu o populaţie de doar 4,5 milioane de oameni, Armeniei şi Azerbaijanului.

Tbilisi, capitala Georgiei (Tiflis – denumirea veche) este considerat cel mai frumos oraş din zona Caucazului iar Georgia – ca ţară – una din cele mai ospitaliere din lume. Acest lucru l-am sesizat şi noi când am ajuns aici, în august 2009, în momentul în care ospătarii de la restaurant au vrut să ne returneze bacşişul lăsat, fiind prea mare sau taximetriştii nu ne-au ars la banii, atunci când am făcut o cursă de noapte .

Cel mai vestit obiectiv din zona montană a Georgiei, este vârful Kazbek, situat pe graniţa dintre Georgia şi Rusia, destul de aproape (aprox. 50km) de oraşul Vladikavkazi, cel mai important din zona rusească a Caucazului.

Fără să fie dificil tehnic pe ruta clasică, necesită o bună pregătire fizică şi mentală. Un aspect important de remarcat este faptul că ruta clasică pe Kazbek este ceva mai dificilă decât ruta clasică de pe Elbrus, dar mai scurtă (aprox. 1400m diferenţă de nivel de urcat/coborât, în etapa finală pentru atingerea vârfului).

Kazbek - o fotografie clasică de pe internet

Punctul de plecare pentru Kazbek îl reprezintă localitatea Stepantsminda (Sf. Ştefan, 1.700m alt.), numită în trecut Kazbegi, un mic sat de munte ce intenţionează în viitor, să se transforme în staţiune turistică. Din sat până în tabăra de bază se poate urca dintr-o singură etapă, deşi este o diferenţă destul de mare de nivel (aprox. 2.000m).

„Europe started here” (Europa a început aici) este motto-ul cu care se promovează turistic Georgia şi într-adevăr, acest aspect se vede aici peste tot.

Mica biserică ortodoxă din curtea muzeului Kazbegi, Stepantsminda

Deşi a fost de peste 200 de ani eliberată de turci şi ocupată de „prietenii creştini” ruşi (din 1770), mai întâi ca gubernie a imperiului ţarist, apoi ca republică socialistă sovietică, pe vremea URSS-ului, Georgia de azi nu are multe elemente care să amintească vreo influienţă slavonă/rusească. Toate indicatoarele sunt în georgiană şi engleză, inclusiv în zona de frontieră. Populaţia locală vorbeşte în cea mai mare parte georgiana şi doar cu străinii rusa – asta dacă nu cunosc engleza deja. Practic, limba rusă şi alfabetul chirilic nu există nicăieri!

Încă 50km spre mama Rusie... frontieră închisă pentru turişti

În Tbilisi este un plăcut şi ciudat amestec de orient şi occident, de Europă modernă şi Asie tradiţională peste care, din loc în loc mai apar rămăşiţe ale trecutului sovietic recent.

„Georgienii se joacă foarte uşor cu secolele”... spunea Radu, unul din colegii de coardă cu care am mers în Caucaz, în timp ce mergeam cu marshrutka (maxi taxi) pe drumul dintre Tbilisi şi Stepantsminda.

Perfect adevărat, într-o ţară cu monumente de prin secolul IX conservate excelent!

Unul din cele mai importante obiective turistice în Stepantminda este biserica Tsminda Sameba (Sf. Treime) construită în secolul XV. Este aşezată foarte fotogenic, la mare altitudine (aprox. 2.100m), având vf. Kazbek în fundal. La ea se poate ajunge atât pe potecă cât şi auto, poteca spre tabăra de bază a Kazbek-ului (cabana Betlemi) trecând pe lângă ea.

În Stepantsminda mai pot fi văzute Casa Memorială „Alexandr Kazbegi” şi Muzeul Alpinismului, dedicat lui Jagor Kazalikashvili.

Denumirea oraşului Tbilisi se spune că provine de la cuvântul georgian „tbili” (cald), cu referire la izvoarele sulfuroase aflate în zona centrală a oraşului vechi.

În imediata vecinătate a izvoarelor se află o moschee, iar deasupra cupolelor semirotunde ale băilor subterane, se ridică majestos zidurile parţial renovate ale cetăţii Narikala, cu o splendidă belvedere asupra oraşului.

Cele mai vechi rămăşiţe ale zidurilor cetăţii datează din secolul IV, când cetatea era a perşilor. În secolul VIII a fost ocupată de arabi, pentru ca ulterior să fie deţinută succesiv de georgieni, turci şi perşi.

În 1827, în timpul ocupaţiei ruseşti, o mare explozie a depozitului de muniţie din interiorul cetăţii, a distrus-o în cea mai mare parte, ruinând inclusiv biserica Sf. Nicolae din interiorul zidurilor. Abia în anii `90 a fost reconstruită biserica.

Poteca spre tabăra de bază a Kazbekului urcă pe o vale lină, înierbată, ce aminteşte de Făgăraşi. În spate se vede în toată splendoarea Caucazul Estic, dar Kazbek-ul apare în faţa noastră abia când ajungem în şaua Sabertse (aprox. 3.000m).

De aici, după o uşoară coborâre în altă vale, se poate campa (2.950m). Dacă nu intenţionăm acest lucru, atunci continuăm şi după aproximativ o oră, ajungem la baza gheţarului Gergeti sau Ortsveri. Ca şi pe gheţarii din Cordillera Blanca şi aici se observă efectele încălzirii globale.

După ce ocolim pe partea stângă două mari zone de crevase, prea puţin vizibile din sensul de urcare, ieşim pe morenă şi în aproximativ 30 minute ajungem la refugiul Betlemi (fosta cabană meteo), unde se poate pune cortul. Atenţie la ieşirea de pe gheţar pe morenă, unde există numeroase poduri de gheaţă subţiri, gata-gata să se prăbuşească!

"Khachapuri” este un fel de plăcintă georgiană uriaşă, care se vinde în diferite variante: cu brânză dulce, sărată, cu carne sau cu fasole. Dacă mănânci aceste plăcinte într-un local mic, în sat, ai avantajul că ţi le prepară pe loc, proaspăt.

Un alt fel de mâncare tradiţională, la fel de consistentă, este „khinkali”. Acestea sunt nişte chiftele din carne introduse într-un fel de găluşcă din făină. Prin fierbere, în interiorul găluştelor se adună un sos gustos, care efectiv se soarbe.

Berea Natakhtari se găseşte din belşug, peste tot, la fel ca şi diferite tipuri de ape minerale, Caucazul fiind faimos din acest punct de vedere. Personal, mi-a plăcut apa minerală „Borjomi”, uşor sulfuroasă şi sărată, aceasta fiind şi preferata lui Lenin, acum 100 de ani.

Fiind un vârf de peste 5.000m altitudine, ascensiunea Kazbek-ului presupune o perioadă de aclimatizare. Bineînţeles, există persoane care ajung seara la refugiu şi în aceeaşi noapte pleacă spre vârf. Personal, nu văd nici un motiv pentru a face aşa ceva, dacă nu eşti contracronometru. Şi nu ar trebui să fii, dacă vii tocmai aici!

Tură de aclimatizare pe morenă. În fundal, vf. Ortsveri

Pentru face vârful există mai multe rute diferite: ruta clasică georgiană (2A), faţa SE (3B), fața sudică (2B), ruta clasică rusească. Rutele clasice sunt accesibile cam tot anul, restul doar în sezonul rece, când riscul căderilor de pietre este minim. De remarcat faptul că gradele de dificultate (alpine) sunt ruseşti, adică mai dificile decât echivalentul românesc.

Faţa SE este vizibilă de la refugiu, urcând direct de-a lungul unei feţe de zăpadă/gheaţă, cu o înclinaţie de 30-45grade. Ai nevoie de doi pioleţi, ancore de zăpadă, două corzi şi un coechipier de nădejde. Ruta seamănă cu partea mai uşoară a ceea ce am făcut în vara lui 2008, pe faţa SE a vârfului Artesonraju (Cordillera Blanca, Peru).

Pentru ruta clasică, va trebui să traversăm spre vest morena gheţatului, pe curbă de nivel şi într-o uşoară urcare. După aproximativ trei ore ajungem pe platoul Maili, pe un gheţar plat, de unde ne orientăm spre nord est şi începe urcarea spre vârf.

Regiunea Svaneti este în nord vestul ţării, situată între cele două zone separatiste: Osetia de Sud (la est) şi Abhazia (la vest). Este considerată cea mai izolată şi misterioasă zonă din Georgia, nefiind cucerită de un rege străin, niciodată.

Regiunea Svaneti de Sus, încercuită cu roşu

Principalul oraş din zonă este Mestia, pe valea Mulkhura, fiind înconjurat de vârfuri de peste 2.500m altitudine. Aici se află casa memorială a celui mai faimos alpinist georgian Micheil Khergiani supranumit „tigrul munţilor” de către regina Angliei, Elisabeta a II-a.

În timpul puternicelor campionate din URSS, Khergiani a devenit maestru al sportului (1963), maestru al sportului de clasă internaţională (1967), de trei ori campion naţional în alpinism şi de numeroase ori campion la căţărare pe stâncă.

Micheil Khergiani (1932-1969) - sursa internet

A fost unul din cei mai populari alpinişti din perioada sovietică, atât în URSS cât şi pe plan internaţional, în memoria lui fiind botezate un vârf în lanţul Turkestan şi un mic corp ceresc (N3234). A murit în vara lui 1969, în urma unei căderi de pietre, pe faţa Su Alto (Dolomiţi).

Ani de zile, regiunea Svaneti a fost o zonă periculoasă, numeroşi drumeţi şi alpinişti străini fiind atacaţi cu armele şi jefuiţi. Abia după 2004 regiunea a devenit ceva mai liniştită, după ce câţiva şefi locali au fost arestaţi şi închişi.

Emblematic pentru regiunea Svaneti, sunt turnurile izolate de apărare din piatră, astăzi existând încă aproximativ 175 de astfel de turnuri, construite între secolele IX şi XIII.

Localitatea Usquili, Zemo Svaneti - sursa internet

Aici se află cel mai înalt vârf din Georgia (Shkhara, 5.068m) şi tot de aici, se pot urca faimoasele vârfuri Ushba (două sunt în Georgia, al treilea este pe graniţă). De altfel, numeroase alte vârfuri aflate pe graniţa ruso-georgiană pot fi atinse şi din Georgia: Donguz-Orun (4.454m), Shkelda (4.390m), Kavkaz (4.280m). Diferenţa faţă de accesul din Rusia constă în dificultatea rutelor.

10.

Plecarea spre vârful Kazbek se face, ca de obicei, cât mai devreme posibil. Ora 02.00 sau 03.00 dimineaţa este o oră rezonabilă de start.

Bineînţeles, pentru a nu orbecăi în căutarea potecii, pe morena gheţarului, este bine să o cunoaştem din timp, lucru ce se face în perioada de aclimatizare.

O dată ajunşi la baza gheţarului, ne legăm în coardă şi începem ascensiunea spre vârf, pe o pantă destul de înclinată (gheaţă dură la primele ore ale dimineţii!) care ne scoate în aproximativ două ore, la 4.500m altitudine, undeva la baza stâncilor.

Ora 05.30. Aproximativ 4.300m altitudine

De aici, ne băgăm printre câmpul de crevase şi după o traversare relativ lungă, în urcare, ajungem la baza culoarului care ne va scoate în şaua finală.

La primele ore ale dimineţii, zăpada este betonată şi poate viscoli la suprafaţă

Deşi pare scurtă, panta spre şaua finală este suficient de lungă (aprox. 5 lungimi) şi înclinată (30-40 grade) pentru a stoarce de vlagă un alpinist mai puţin pregătit fizic şi mental, ca să nu mai vorbim de neaclimatizare.

Mare atenţie să nu se termine gazul pe ultima sută de metri!

Şaua finală. Pare aproape?

11.

A vorbi despre Caucaz, nu înseamnă obligatoriu să vorbeşti despre Elbrus. Iar când spui Georgia, nu înseamnă obligatoriu să vorbeşti doar despre Kazbek.

Din tabăra de bază a lui Kazbek, se poate urca vârful Ortsveri (3.887m), care oferă şi un frumos perete nordic (gheaţă), foarte clar vizibil de la refugiu.

În plus, zona din jurul Stepantsmindei are numeroase chestii interesante: ciclim montan la peste 2.000m altitudine, rafting de gradul ww IV-V... asta ca să nu vorbim de Mont Chaukhi (3.842m), supranumit „Dolomiţii georgieni”, o faimoasă zonă de căţărare aflată vizavi de Kazbek.

Mt. Chaukhi (3.842m)

12.

Georgia este o ţară de frontieră, în inima Caucazului. Geografic este în Europa, dar politic undeva în afara ei.
Iar când toate astrele se aliniază şi situaţia politică locală o permite, este un obiectiv turistic de prima mână. Şi mai ales alpin!

PS:

între 23-30 august 2009, în cadrul agenţiei de aventură Rucksack, a fost organizată o tură blitz - de şapte zile, pentru ascensiunea vârfului Kazbek. Au participat: Radu Hera (Bucureşti), Dorian Filote (Bucureşti), Andrei Tică (Craiova) şi Marian Anghel (Galaţi).

Mai multe detalii despre ture, tabere şi expediţii similare, poţi afla pe http://www.rucksack.ro/

Catarare in muntii Vrancei

2009-08-12T17:09:00.014+03:00

(www.rucksack.ro)

Munţii Vrancei sunt un obiectiv turistic destul de consacrat, cu faimoasele chei ale Tişiţei, cascada Putnei, Focul Viu de la Andreiaşu... şi alte zone interesante şi frumoase pentru drumeţie şi ciclism montan.

Pentru căţărare, în general roca este de slabă calitate, o gresie extrem de friabilă.

Au existat în zona Lepşa, pe versantul sudic (dinspre şosea) al Pietrei Ciutei (creastă stâncoasă, uşor identificabilă pe partea dreaptă a şoselei, chiar în localitate), câteva trasee de căţărare amenajate pentru vânătorii de munte. Cândva, acestea au fost marcate cu cifre la bază, cu vopsea roşie, în stilul caracteristic.

Piatra Ciutei (faţa estică)

Aceste trasee nu au nici o importanţă pentru căţărare, fiind pe o pantă înclinată, în care alternează stânca cu iarba şi copaci.

Dar dacă urcăm în continuarea acestor trasee, printre copaci, prindem creasta stâncoasă a Pietrei Ciutei care, după ceva vreme, ne va scoate în zona vârfului. Este o rută uşoară, cu pasaje elementare de căţărare (gr. 2/3 UIAA), dar pe care trebuie să fim atenţi la rocă şi prize. Să nu uităm, de asemenea, că sub noi se află şoseaua circulată de maşini!

Începând cu 1997-1998, Adrian Dimitriu - Maniacu (Galaţi) a început să frecventeze zona, privind-o cu ochii unui alpinist (era în perioada când activa ca alpinist şi nu doar ca motociclist, cum este cazul în prezent...). El a fost cel care,de altfel, a descris într-un număr al revistei de alpinism "Alpin Info", traseul "creasta Pietrei Ciutei".

În vara anului 1999, într-un weekend călduros, am plecat amândoi din Galaţi şi în aceeaşi zi, am deschis primul traseu de căţărare pe faţa estică a Pietrei Ciutei, botezat "Hornul Verde" (4+, 50m).

Traseul nu este dificil dar trebuie să fim atenţi la rocă şi mai ales, nu am lăsat în urmă nici o protecţie fixă, cu o singură excepţie: un piton intrat foarte bine, lăsat ca semn că totuşi cineva a trecut pe acolo.

După câţiva ani, am revenit în zonă pentru căţărare, la invitaţia lui Virgil Mâşlea - Virgulă.
El descoperise ascuns prin pădure, dincolo de apă, câteva turnuri interesante de căţărare (Turnurile Lepşei) şi ardea de nerăbdare să deschidem câteva linii acolo.

După două nopţi petrecute la el în cabană, rezultatul a fost destul de fructuos: un traseu deschis cap de coardă plus alte patru linii lungi, parcurse în manşă, cu intenţia de a le amenaja ulterior cu ancore.

În stilul caracteristic, traseul "Zburător" a fost parcurs cu mobile şi nu am lăsat nimic în urmă, cu excepţia unui piton - semn. Pasul cheie al traseului este în partea superioară, unde trebuie depăşită o mică surplombă pentru a se ieşi în creastă. Atenţie la rocă!

O listă completă cu traseele de căţărare existente în zona Lepşa, munţii Vrancei, este mai jos.

Piatra Ciutei

1. Zburător, 5+, 50m, mobile, Virgil Mâşlea, Marian Anghel, 2002;
2. Hornul Verde, 4+, 50m, mobile, Marian Anghel, Adrian Dimitriu, 1999;

Retragerea din Piatra Ciutei se face prin rapel pe după un bolovan mai proeminent (cordelină putrezită), pe partea opusă a peretelui. Apoi se coboară pe grohotiş până în şosea.

Turnul Mare (turnurile Lepşei)
(momentan, există doar liniile parcurse, urmează a fi amenajate cu ancore)

A. Faţa estică (din vâlcel)

1. Frodo, 6+, 30m, Virgil Mâşlea, 2002;
2. Fisura Bilbo, 6+, 30m, Virgil Mâşlea, 2002;

B. Muchia nordică (dinspre şosea)

1. Lolek, 7-, 30m, Virgil Mâşlea, 2002;
2. Bolek, 7-, 30m, Virgil Mâşlea, 2002.

Traseele din Vrancea, mai ales cele din Piatra Ciutei, sunt destul de spectaculoase, fiind deschise în stil "aventură".

Chiar dacă sunt scurte, orice repetare presupune pregătire (tehnică şi mentală) precum şi experienţă în parcurgerea traseelor de aventură, cu protecţii mobile şi rocă ceva mai "jucăuşă" (gresie).

Undeva în est

2009-07-31T22:13:00.031+03:00

În faţă noastră se ridică frontal, extrem de ascuţită, muchia estică a lui Zabi Kon. Când m-am uitat prima dată la ea, cu ceva ani în urmă, mi s-a cam zburlit puţin părul pe ceafă.

Arată fantastic!

Prin comparaţie, faimoasele noastre Arpăşel – Vârtopel din Făgăraşi sunt nişte biete culmi late şi înierbate. Şi ce este interesant la acest traseu clasic...dacă aluneci în stânga muchiei, cazi în Slovacia; dacă zbori pe partea opusă, cazi în Polonia. Aici te ţii cu mâinile de graniţă, la propriu!

De o săptămână ne aflăm în Tatra Înaltă, tot în Carpaţi şi tot într-o fostă ţară a blocului comunist (Slovacia). Dar de fiecare dată când ajung aici (5 ore din vama românească), vara sau iarna, mă minunez de ceea ce există în acest masiv relativ mic (Vysoke Tatry) şi de modul cum sunt organizate lucrurile. Românii ar avea ce învăţa de aici, fie că este vorba de adăposturi montane, trasee de drumeţie, administrare de Parc Naţional sau doar de traseele de căţărare.

Rapelul pentru a intra în creasta propriu-zisă, se face într-un lanţ cu inel. De fapt, toate punctele de rapel au fost amenajate de ghizii slovaci, pentru a nu avea probleme când vin cu clienţii pe aici. După aproximativ 15m de coborâre, ajungi pe o muchie îngustă, regruparea realizându-se la mobile. Pe tot traseul se întâlnesc doar câteva pitoane jalon, protecţiile mobile fiind indispensabile pentru a-l parcurge în siguranţă.

Căţărarea cu mobile este stilul normal şi natural în care se caţără toată lumea în Tatra, ca şi cam peste tot în lume... Doar pe la noi, protecţiile mobile mai sunt o necunoscută şi o raritate pe hamul şi în conştiinţa alpiniştilor.

În masivul Tatra au apărut ceva ancore, abia în ultimii ani. Însă montarea lor a fost strict reglementată şi limitată doar pe câteva trasee ultra frecventate, majoritatea fiind în regrupări.

Acum câţiva ani, un bun amic îmi spunea că Tatra este o zonă excelentă de pregătire pentru Alpi. Într-adevăr! Este tot granit, pereţi relativ mari dar nu atât de duri, trasee curate şi mai ales, lipseşte zăpada.

De când umblu eu prin Tatra, în diferite zone, pe diferite văi, muchii sau creste, nu am întâlnit români. O singură dată, acum cinci ani, am dat peste un tip solitar, ce urca pe poteca spre vf. Rysy. Era într-o delegaţie cu munca prin zonă şi a profitat de ocazie să urce rapid în Tatra.

Românii nu prea se înghesuie aici, deşi este relativ ieftin şi mult mai aproape de ţară decât oricare alt masiv mai tehnic şi interesant. Cred că unul din motive este lipsa de informaţie în limba română - lucru pe care doresc să-l suplinesc eu aici, prin acest material.

Un alt motiv al acestei neatractivităţi, poate chiar mai important decât primul, este faima... Dacă urci un vârf numit Volia Veza sau Kezmarsky nu spune mai nimic, chiar dacă ruta urcată este dificilă.

Lucrurile nu sunt la fel însă, dacă urci un vârf ca Mont Blanc, Matterhorn sau Grossglockner, pe ruta clasică bineînţeles. Cu astfel de nume, indiferent de ce faci pe munte, ai şanse mai mari să apari în ziarul local sau naţional, ba chiar să prinzi şi ceva sponsorizare.

Prima lungime de coardă este pe o muchie căzută. Te ţii cu mâinile de creastă şi stai cu picioarele la aderenţă. Pe 35 de metri ai un singur piton. Dacă ai căzut - şi chiar ai şanse să zbori în patinaj artistic pe faţa dinspre Slovacia! - cazi într-un pendul urât, cu risc de tăiere a corzii şi de smulgere a protecţiilor. Şi totuşi aici, nimănui nu i-a trecut prin cap să monteze ancore, deşi este un traseul ultra frecventat. Este un risc pe care şi-l asumă toşi cei care vin pe aici. Te ţine psihicul, mergi fără probleme. Dacă eşti mai cu..."emoţii"... stai acasă!

Regruparea se face la nişte pitoane, unul bătut prost.

Roca şi stilul de căţărare îmi aduce aminte de traseele curate din Măcin, deschise în valea Racova. Noi ăştia din Galaţi, suntem chiar norocoşi că avem pereţi de căţărare (granit!!) la doar 20-40km de oraş. Păcat că nu toţi de-aici au înţeles sensul şi scopul căţărării cu mobile... Dar lucrurile sunt în schimbare!

Cu câteva zile în urmă, în plină ceaţă şi urmăriţi de ploaie, am reuşit să ajungem cu toţii pe vârful Gerlach (2.655m) sau "Gerlachkovsky Stit" cum sună în slovacă. De data asta, am ales un traseu pretabil pentru un grup mai numeros, ce urcă pe un vâlcel (Velicka proba), apoi pe un horn până pe vârful Kotlovy.

De aici, ţopăind din ţanc în ţanc – ba la un moment dat sari de-abinelea de pe unul pe altul - parcurgi toată creasta până la crucea de pe Gerlach. Fără mari probleme tehnice vara (ai de făcut un rapel şi ceva traversări mai expuse, totul pe mobile), creasta este destul de dură iarna.

Astă iarnă era în plan să-l facem într-un grup de 4 alpinişti, dar am renunţat la idee după ce a căzut 1m de zăpadă într-o singură noapte.

Un alt traseu faimos şi clasic, pentru a urca pe vârful Gerlach, este creasta Martin (Martinovka). Acest traseu ajunge pe vârf din partea diametral opusă faţă de creasta pe care am urcat acum. Traseul este un fel de Custura Ciobanului şi Creasta Ferăstrăului la un loc, de trei ori mai lungă. Cu un grup de 5 alpinişti cu experienţă mică/medie, am făcut vreo 15 ore.

Pe Gerlach se poate ajunge şi pe trasee mai dure, bineînţeles, atât de pe versantul estic cât şi cel vestic. Nu sunt pereţi compacţi decât în partea inferioară, în zona superioară răsfirându-se în mai multe muchii ascuţite ce se unesc pe vârf.

Un traseu frumos urcat acum vreo trei ani, a fost Andrasi-Puskas, un 5+ de vreo 13 lungimi de coardă şi cu doar 4-5 pitoane.

4.

Următoarea lungime de coardă pe creastă, are primii metri ceva mai expuşi, acest pasaj fiind unul din punctele cheie ale traseului. Aici sunt de câţiva ani, câteva frienduri „in situ”, înţepenite aici. Când este morcoveaţa prea mare, nu mai stai să alegi chiar friendul corect...

Regruparea este pe mobile, dar dacă mergi întins (nu este chiar recomandat, căci poate să frece coarda), poţi să ajungi la o regrupare din două pitoane (unul intrat doar pe jumătate).

Pe valea Mala Studena (Mala = mic, Studena = rece), se află una din cele mai frecventate cabane din masivul Tatra Înaltă, numită „Teriho chata” (cabana lui Tery, 2.015m).

În zonă sunt o mulţime de trasee de căţărare, pereţii fiind faini atât vara cât şi iarna.

Această cabană a fost costruită în secolul XIX şi în acest moment, încă mai există clădirea originală din lemn (dormitoarele de la intrare). Ce diferenţă! Prin comparaţie, la noi majoritatea cabanelor au ars – voit sau nu – rezistând în forma originală doar cabanele la care nu a avut ce să ia foc, fiind din piatră (cazul Podragu îmi vine acum în minte).

Un alt aspect interesant, de mândrie locală, specifică Tatrei. Toate cabanele de altitudine, ca şi o mare parte din cabanele aflate în zona magistrale (nu toate), se aprovizionează cu aşa numiţii „şerpaşi”: alpinişti sau drumeţi angajaţi sezonier, care aduc zilnic marfă la cabană cu spatele. Cabanierii nu au voie să aducă marfa cu animale de povară şi elicopterul pătrunde în zona TANAP (Parcul Naţional Tatra), în general doar în scop de salvare.

Astfel, atunci când urci pe potecă spre cabană, de multe ori întâlneşti un porter care duce un rucsac imens în spate, cu un cadrul din lemn pe care sunt puse diverse mărfuri... De pe rucsac nu lipseşte butoiul de bere, bineînţeles, bere pe care o poţi consuma la orice cabană de altitudine, la un preţ rezonabil, în condiţiile în care a fost cărată cu spatele!!

Un astfel de şerpaş slovac este mândru de ceea ce face şi întotdeauna cei din jur se opresc şi îi fac loc cu respect. Este acel respect profund, pe care ţi-l inspiră un om pasionat şi dedicat muntelui.
Ba mai mult chiar! În loc să fie luaţi de proşti, aceşti şerpaşi participă anual la concursuri între ei, intitulate „Sherpa Rally”, ce se desfăşoară între micile staţiuni de la poale şi cabanele de altitudine. Există două probe: viteză cu 60kg. în spate (băieţi) şi greutate.

5.

Pe vârful Zabi Kon există, ca şi pe alte câteva vârfuri, un mic caiet unde se notează data, echipa şi numele traseului parcurs. Acum câţiva ani, împreună cu câţiva prieteni, am montat şi noi câteva cutii cu carnete de vârf, prin Bucegi. Era vorba de vârfuri mai izolate, bineînţeles. Unele au dispărut la scurt timp după ce le-am montat. Altele au rezistat mai mult, cred că şi acum sunt la locul lor.

6.

De pe vârf spre sud, în Slovacia, poteca ce urcă pe vârful Rysy (2.430m) – cel mai înalt din Tatra, accesibil pentru drumeţi - se vede clar. De obicei plină de oameni de diferite vârste, ce ţin morţiş să atingă vârful, acum este goala, ora fiind relativ târzie. Spre nord, în Polonia, cele două lacuri (Morskie Oko şi Czarny Staw pod Rysami) sclipesc ademenitor în soare.

Ne pregătim de rapel. Fiind vânt, nu pot arunca corzile pur şi simplu la vale, ca de obicei, căci vântul le va întoarce şi se vor încurca. Le prind de mine, aşa cum se face de obicei în astfel de situaţii şi încep să alunec uşor pe coardă.

Peste trei ore, vom fi adunaţi cu toţii în cabana Popradske Pleso (altă zonă excelentă pentru căţărare!), relaxaţi în urma duşului şi cu două trei beri în faţă... Exact ca în Carpaţii noştri!

PS. 1: tabăra de alpinism din munţii Tatra Înaltă (Slovacia), organizată în iulie 2009, a avut ca scop parcurgerea de muchii clasice în masiv.

Datorită bunei pregătiri a participanţilor, obiectivele ei au fost atinse 100%:

vf. Batizovsky (2.448m), creasta estică (6 persoane),

vf. Gerlach (2.655m), creasta Kotlovy - Gerlachovsky Veza (6 persoane),

vf. Zabi Kon (2.291m), creasta estică (5 persoane),

vf. Volia Veza (2.360m), creasta Chmielowski (5 persoane).

Vezi mai multe detalii privind această tabără sau despre taberele precedente din Tatra, pe http://www.rucksack.ro/

O istorie a protectiilor mobile (2): Aparitia nucilor

2009-06-24T13:24:00.013+03:00

(www.rucksack.ro)

Nu este neapărat nevoie...

Alpiniştii britanici au demonstrat, de-a lungul timpului, că nu este neapărat necesar să fii înconjurat de munţi, pentru a practica alpinismului...

Ei au urcat în premieră vârfuri importante din Alpi, Caucaz, Anzi, ei au înfiinţat primul club alpin din lume (Alpine Club, 1857), ei au deschis primele trasee de alpinism tehnic (A.F. Mummery, Grepon - Alpi, 1881), ei au făcut primele expediţii la altitudine...

Tot alpiniştii britanici au arătat că poţi să te caţări şi în afara muntelui şi alpinismului (mountaineering), urcând micii pereţi de stâncă din insulele britanice ce seamănă aşa mult cu Măcinul dobrogean.

Aşa a apărut la ei, de altfel, termenul de „climbing” total separat de „alpinism”, o chestie unică şi ciudată la momentul respectiv – începutul secolului XX. Abia după aproape 70 de ani, în alte ţări a apărut căţărarea în afara muntelui, activitate numită în România „escaladă” – din similarul cuvând franţuzesc.

Tot britanicii au fost cei care, începând cu anii `20-`30, au continuat filosofia lui Paul Preuss, de căţărare fără pitoane, „by fair means”... folosind pentru protecţie împotriva căderii, pietricele înţepenite în fisuri.

Faimosul Paul Preuss, la începutul secolului XX

Căţărătorii britanici au evitat utilizarea pitoanelor pentru protecţie la cădere, nu din motive ecologice – cum este cazul astăzi, peste tot în lume – dar din motive pur etice, fiind considerat total înjositor să baţi pitoane. Astfel se face că, de comun acord, comunitatea alpiniştilor britanici a decis să interzică utilizarea lor pe mici pereţi din insule.

Epoca de piatră

Una din primele ascensiuni cu pietre pe post de protecţii, a fost pe traseul „Piggot`s Climb” (Ţara Galilor), realizată de Morley Wood în 1926!

Foarte multe trasee deschise în acei ani, mai ales în anii `40 - `50, au fost urcate în acest mod, de-a lungul liniilor naturale (fisuri, hornuri), folosind exclusiv protecţii naturale: pietricele înţepenite, bucle de coardă pe după ţancuri, clepsidre.

În Anglia, la baza traseelor, era un lucru obişnuit ca cei care se căţărau să-şi umple buzunarul cu numeroase pietricele, de dimensiuni şi forme variate.

În 1954, britanicii Joe Brown şi Don Whillans au folosit astfel de pietricele în ascensiunea feţei vestice din Aiguille de Blaitiere (Chamonix, Alpi). Echipa franceză care a repetat traseul, imediat după premieră, au declarat că englezii erau nişte căţărători mutanţi. Nu ştiau tehnica cu pietricele!

Pentru a se prinde de pietricele înţepenite, britanicii foloseau cordelină de 5-7-10mm pe care, pentru a o face rigidă, o fiebeau în sirop de zahăr!

Epoca de fier

La mijlocul anilor `50, pietricele au fost înlocuite cu piuliţe metalice, Jack Soper fiind unul din „responsabilii” acestei evoluţii. Este greu de spus exact cine a venit cu ideea, pentru că ele au început să fie utilizate aproape simultat, în mai multe zone din Anglia.

Piuliţe pe şnur... protecţie împotriva căderii

Modul de utilizate a piuliţelor era acelaşi, ca şi în cazul pietricelelor, evoluţia constând în bucla de cordelină deja introdusă prin piuliţă, astfel fiind mai uşor de transportat.

În drum spre peretele Cloggy (Clogwyn dur Arddu, Ţara Galilor), Jack Soper şi Dave Gregory adunau piuliţe vechi, de pe calea ferată ce leagă Snowdon cu Llanberis. Chiar exista o superstiţie atunci, ca dacă vor găsi măcar o piuliţă, atunci vor avea success în ascensiunile din acea zi!

Prima nucă metalică

În 1961, un inginer mecanic din Sheffield, John Brailsford, a creat prima nucă, botezată „Acorn”, dintr-un aliaj de aluminiu. Ea a început să fie scoasă pe piaţă de către Roger Turner Mountain Shop, în Nottingham.

Cum multe trasee dificile erau abordate prin tehnica bavarezei sau a cheilor de mână, era nevoie de protecţii mai mari, pentru fisuri mai largi. Tot John Brailsford a fost cel care a făcut primele nuci din lemn de balsa – o specia din America de Sud – de formă tronconică. Realizată apoi din aluminiu, a apărut nuca MOAC, folosită de nume mari din alpinismul britanic. Pentru ancorare, era folosită o buclă de coardă de 9mm diametru, ceva mai groasă şi mai rezistentă la tăiere.

Nuca MOAC (stânga) şi Acorn

Charles Curtis este printre primii care a construit nucile pe cablu metalic, inspirându-se din scările speologice folosite de cei din clubul universităţii din Sheffield. Primele prototipuri au fost un eşec, o nucă cedând în timpul repetării traseului „Vector” din Tremadog. Jack Soper a căzut într-o bavareză finală, cablul nucii explodând la şoc. Problema care era cu îmbinarea cablului a fost rezolvată ulterior.

În anii `60 au apărut mai multe modele de nuci, precum „Spud” (produse de John Earnshaw), „Murphys” (Terreence Murphy), „Crackers” (Trevor Peck), Troll (Tony Howard).

În 1966, într-un fost cinematograf, a luat fiinţă firma „Clogg” – proprietari Denny Moorhause şi Shirley Smith. O zi bună de muncă la Clogg era considerată, pe atunci, ziua în care se produceau 24 de nuci!

La finalul lui 1966, Denny Moorhouse a realilzat primele nuci hexagonale, model ce a inspirat ulterior multe altele. Numărul 6 era botezat „Jumbo” iar numărul 7 „Mammoth”.

În scurt timp, Clogg a devenit sinonim cu termenul „nuci”, la nivel mondial, reuşind ca până la începutul anilor `70 să producă o gamă variată de nuci pasive, pentru fisuri diverse.

Nucile în SUA

În Statele Unite, printre primii care a introdus şi promovat nucile a fost Royal Robbins. Înarmat cu un set de nuci cumpărate în 1966 din Marea Britanie, de la magazinul lui Joe Brown (Llamberis), împreună cu soţia lui, a reuşit să urce doar cu nuci, în premieră, traseele „Boulderfield” şi „Nutcracker”.

De asemenea, un rol important l-au avut şi cele câteva articole publicate de Robbins „Nuts to you” (1967 - Summit) sau „Preserving the cracks” (1972 - American Alpine Journal). Baterea şi scoaterea repetată a pitoanelor distrugeau în mod ireversibil fisurile, aşa că utilizarea nucilor erau cea mai bună variantă!

Doug Robbinson a tratat acest subiect în catalogul firmei „Chouinard” din 1972, într-un articol intitulat „The whole art of protection”. Yvon Chouinard a fost cel mai mare producător de pene în SUA, la vremea respectivă şi tot el este cel care a realizat a doua ascensiune a lui „Nutcracker” împreună cu... Royal Robbins.

În 1971, Chouinard a scos pe piaţă primele nuci hexagonale regulate, inventate de el şi Tom Frost. Faţă de modelul britanic, nucile americane erau mult mai evoluate, dar nu permiteau montarea decât în 3 poziţii.

Chouinard continuă să scoată noi tipuri de nuci pe piaţă: „Stoppers” (1972), excentricele „Polycentric” (1974) – ce permiteau montarea în 4 poziţii, „Tube” şi „Crack'n-Ups” (1975), reuşind să creeze un adevărat arsenal de echipament pentru noua tehnică „curată” de căţărare.

De-a lungul timpului, în Statele Unite apar mai multe tipuri de nuci şi dispozitive de protecţie sau înaintare, multe supravieţuind până azi: „Cooperhead” (1968), „Foxhead” (1970), „Arrowhead” (1974) – realizate de Bill Forrest, „Tricam” (1973, Greg Lowe).

Revoluţia nucilor clasice

În Anglia, la finalul anilor `70, Mark Vallance îmbunătăţeşte în mod radical nucile piramidale clasice, obţinând primele nuci curbate, ce permitea fixarea lor în fisură, în trei puncte distincte. Aşa apare pe piaţă setul de nuci „Rocks” produs până azi de firma Wild Country, disponibile azi şi în România!

De-a lungul timpului, nucile au evoluat considerabil, de la simple pietricele şi piuliţe, până la nuci curbate cu cablu metalic sau „nucile active” scoase pe piaţă tot de Wild Country. Şi o dată cu acestea, a evoluat şi etica „clean climbing” în căţărarea mondială.

Astăzi, utilizarea protecţiilor mobile nu mai este un lucru ce ţine exclusiv de etica şi stil, cât mai ales de protecţia mediului şi a pereţilor de piatră - locul de joacă al căţărătorilor.

În România, protecţiile mobile au fost folosite sporadic, de o mână de alpinişti şi căţărători mai conectaţi la tendinţele din occident, în anii `80 – `90.

Primul stagiu de pregătire tehnică şi etică în „clean climbing” şi big wall, a avut loc abia la începutul anilor 2000 (Buila Vânturariţa, 2002), fiind organizat de alpinistul francez de origine română Leslie Fucsko.

Prima şi singura zonă din ţară în acest moment, în care se promovează căţărarea cu protecţii mobile şi există chiar un Cod Etic în acest sens, se găseşte în sud estul României, în afara lanţului Carpaţilor: cheile Dobrogei (calcar) şi în munţii Măcin (granit).

BIBLIOGRAFIE

BCM - The first 50 years

http://www.needlesports.com/nutsmuseum/nutsstory.htm

O istorie a protecţiilor mobile (1): Aparitia friendului

2009-06-21T13:37:00.025+03:00

(www.rucksack.ro)

Sphinx Crack (9+/10-), Colorado

Protecţiile mobile erau aproape necunoscute în România, la începutul anilor 90. Pitoanele erau tradiţionale şi în plus, o dată cu boom-ul escaladei, se băteau tot mai multe ancore...

Nici astăzi nu se poate spune că protecţiile mobile sunt cvasi cunoscute în ţară, în continuare fiind întâlnite opinii tip "neanderthal" de genul: "lasă-mă d-le cu de-alea, dacă eu vreau să bat ancore, ce ai cu mine...?"

Am început să mă caţăr cu mobile undeva prin 1998 - 1999, folosind fără să ştiu prea bine, două nuci active cu trei came, împrumutate de la club şi alte câteva nuci improvizate cu cordelină. Cu acest "impresionant" set de mobile + pitoane am deschis de exemplu, traseul "3M" din Măcin, în primăvara 1998.

Am început să folosesc astfel de protecţii pentru că, atât în Cheilor Turzii, unde eram activ atunci, cât şi prin alte părţi pe unde umblam (Coştila, Crai...), intram în trasee mai rar frecventate atunci, implicit prost pitonate gen Suurime, Ave Maria, Calvaria... Cum ceilalţi amici nu prea intrau în astfel de trasee, eram cam o ciudăţenie printre ei, cu fierătaniile atârnate pe ham.

Mai mult chiar, începând cu acei ani, majoritatea traseelor pe care le-am deschis cap/cap schimbat, în Măcin, cheile Dobrogei sau Vrancea - de exemplu traseele Extrema Stângă (6-), Rocada Mică (4+), Zburătorul (5+) - am încercat să le parcurgem cu mobile, să lăsăm cât mai puţine urme.

Tot aşa a apărut şi ideea primului cod de căţărare din România, "Codul Etic de Căţărare din Dobrogea". Acesta a fost adoptat tocmai pentru a încuraja protecţiile mobile, a creşte nivelul tehnic al căţărătorilor şi a conserva stânca, pe cât posibil.

Această filosofie personală este în continuare valabilă, la traseele de stâncă sau mixt pe care le-am deschis sau parcurs pe alte coclauri.

În vara lui 2002, Leslie Fucsko a organizat un stagiu de o săptămână în Buila Vânturariţa, în tehnica big wall. O întreagă filosofie despre etică, stil, modalitate de căţărare, de montare a ancorelor etc. Deşi de-a lungul săptămânii au fost zeci de persoane în chei, doar eu cu Nuşu Neagoie (Braşov) şi Cornel Zărescu (Piteşti) am fost singurii stagiari ce am stat efectiv toate zilele.

Stagiu de big wall, 2002, Buila Vânturariţa

Acest stagiu este primul din România, în care efectiv s-au învăţat diferite tehnici de căţărare cu protecţii mobile, atât în căţărare naturală, cât şi artificială. Ulterior, Leslie a mai organizat un astfel de stagiu, tot în zona Vâlcea şi chiar în acest an (2009), va mai organiza un astfel de stagiu în cheile Turzii.

În continuare, am să fac o scurtă istorie a protecţiilor mobile, în ideea în care acestea vor fi tot mai mult utilizate în România.

=========================

APARIŢIA FRIENDULUI
Friend = prieten, în lb. engleză

Dispozitivul cu came botezat "friend" (nume de cod) a fost inventat de către americanul Ray Jardine (inginer aerospaţial), primul prototip fiind realizat în 1971. Era nevoie de un asemenea dispozitiv pentru a avea o protecţie eficace împotriva căderii, pe traseele ce urcă de-a lungul faimoaselor fisuri din Yosemite.

În 1972 Ray Jardine îl întâlneşte pe Mark Vallance împreună cu care, câţiva ani mai târziu, se decide să deschidă o afacere din producerea acestor dispozitive "friend".

În 1977 eşuează în deschiderea afacerii în SUA şi cei doi se decid să-şi pornească afacerea în Anglia, Derbyshire. Aşa s-a născut faimoasa companie "Wild Country"...

(Ray Jardine, 1998)

"Într-o zi, noi căţărătorii, poate vom purta mănuşi speciale şi espadrile capabile să urcăm feţele de stâncă fără nici o priză, precum păianjenii. Şi în caz de cădere, tot precum păianjenii, ne vom agăţa rapid cu o coardă elastică de stâncă...
Dacă şi când se vor inventa astfel de dispozitive şi tehnici de căţărare, în mod cert inventatorii vor fi consideraţi deştepţi! Dar până atunci însă, nimeni dintre noi nu-şi poate imagina detaliile de funcţionare ale unui asemenea echipament.

La fel a fost şi cu dispozitivul Friend, acum un sfert de secol în urmă, când eu l-am inventat. În mod clar, era nevoie de o protecţie care să se fixeze în fisurile largi, dar cum ar fi putut funcţiona ... nici eu şi nici altcineva nu aveam idee.
Căutând un echipament care să se fixeze singur în fisuri şi să reziste tot mai mult pe măsură ce apar forţe mai mari, am început procesul de creaţie în 1971. Iniţial, am folosit un sistem din două pene culisante, dar curând am realizat că sistemul nu prea funcţiona matematic.

Ray Jardine în "Separate Reality" (8 UIAA), 1975

O spirală sub un unghi constant, este o expresie a creşterii uniforme, principiul fiind descris de Descartes încă din 1638. Încă de atunci, camele sub un unghi constant au început să fie folosite în diferite dipozitive mecanice.

Configurarea unui dispozitiv care să funcţioneze s-a dovedit a fi, până la urmă, o muncă enormă. Zile în şir, luni de zile am construit diferite prototipuri cu came, pe care le testam la faleze de căţărare de lângă mine, pentru ca seara - acasă, să le fac diferite îmbunătăţiri.

Apoi într-o zi, după ce am încercat absolut tot ce mi-a trecut prin minte şi-mi storceam creierul pentru noi idei, mi-a apărut conceptul: două perechi de came independente şi în opoziţie. Aşa cum fiecare roată la maşină, are suspensie individuală, tot aşa, aceste came se vor regla în fisură în mod independent!
Camele erau diametral opuse şi ţinute deschise de către un arc metalic. Lipsea orice fel de mâner pentru a închide/deschide camele.

Unul din primele prototipuri de friend, cu tijă metalică

Am ales pentru testarea acestui dispozitiv un traseu nou, botezat "Fantasia" (4+/5- UIAA). Într-un pasaj în care aproape puteam sta cu mâinile libere, am reuşit să strâng camele şi să le introduc în fisură. După cum s-a comportat, am ştiut instantaneu că asta era soluţia!

Primăvara viitoare (1974), am realizat primul meu set de dispozitive Friend prototip, cu care am urcat mai multe trasee în Yosemite. Aceste exemplare erau extrem de limitate faţă de modelele actuale, dar funcţionau! La finalul sezonului, în echipă de trei, am încercat să urcăm "The Nose" într-o zi. Nu am reuşit atunci, fiind obligaţi să bivuacăm sub "The Great Roof". Dar am reuşit să urcăm traseul în 20 de ore de căţărare efectivă, la jumătate faţă de recordul precedent de 3 zile.

În 1977 Mark Vallance m-a invitat în UK, pentru a-l ajuta să scoată pe piaţă dispozitivele Friend. Mark a fost prima persoană care a văzut potenţialul uriaş al acestor dispozitive. Astăzi, aspectul comercial al friendurilor este evident, dar în acei ani Mark a fost primul vizionar...."

(Mark Vallance, 1978)

"A începe o afacere nouă, este ca şi cum ai avea sub tine 30m de coardă fără nici o protecţie, fără nimic şi un pasaj de gradul 7 în faţă.
M-am pregătit să-mi dau drumul în coardă. Vremea era perfectă, ger şi puţină zăpadă. Echipa de filmare era pe poziţie şi aştepta...
Am depăşit ultimul Friend, apoi am mai urcat puţin. La dracu`, am să la arăt un adevărat spectacol! Am mai urcat puţin, apoi am sărit!

Pe măsură ce s-a întins coarda, secundul a zburat prin aer şi mie mi s-a tăiat respiraţia. M-au lăsat la sol, nemaifiind nevoie de încă o dublă.
La finalul lui ianuarie 1978, a fost difuzat episodul de 5 minute a emisiunii BBC Tommorow`s World şi un secret de 6 ani a fost scos la lumină.

În 1972, în Colorado l-am întâlnim prima dată pe Ray Jardine. Lucram amândoi pentru Outward Bound, căţărându-ne împreună în timpul liber. Deşi pe atunci nu ştiam, Ray purta cu el tot timpul, primul său prototip al friendului: patru came pe un ax, fără nici un mâner sau alt mod de strângere a camelor. Era nevoie de patru mâine pentru a scoate friendul din fisură!

Primul meu contact cu dispozitivul "friend" a fost mult mai târziu, prin 1975, Ray fiind foarte secretos. Era într-o zi de octombrie, înainte de a face premiera traseului "Power Failure". M-a pus să jur că o să ţin secret, apoi misteriosul săculeţ albastru ce tot scotea sunete metalice la spatele lui s-a deschis. Câteva prototipuri erau nou-nouţe, atent finisate şi cu un mic mâner, în timp ce altele erau îndoite şi folosite.

Chris Walker a botezat dispozitivele cu numele de "friend", pe când se căţărau împreună cu alţii, care nu erau în categoria celor "iniţiaţi". Vroia să ştie dacă Ray are cu el dispozitivele şi neştiind cum să facă fără să se dea de gol, l-a întrebat pur şi simplu: "Hei, ai adus cu tine punga cu prieteni - friends?" Numele a prins.

După câteva insuccese în Statele Unite de-a lungul anului 1977, Ray m-a rugat pe mine să produc friendurile în Anglia. Problema principală pe care am întâmpinat-o a fost faptul că nu am găsit nicăieri un aliaj 7075 ieftin. Cum aş fi putut face ca un dispozitiv format din 27 de piese, o mulţime de găuri şi operaţiuni delicate, să aibă un preţ cât de cât competitiv pe piaţă?

Când Ray s-a întors în California, la începutul toamnei, deja se gândea la un nou eşec... Dar câteva săptămâni mai târziu, lucrurile au început să se aranjeze aşa cum trebuie. M-am împrumutat de bani de peste tot unde era posibil... ba mai mult, am pus şi a doua ipotecă pe casă.

Am inspirat adânc şi la finalul lui noiembrie am renunţat la locul meu de muncă, implicându-mă 100% în producerea de frienduri Wild Country.

Nici o protecţie de data asta. Fie succes, fie o lungă, foarte lungă cădere...

Bibliografie: Wild Coutry: The Cams Book

Codul Etic de Căţărare - discuţii

2009-05-15T18:29:00.006+03:00

(rucksack.ro)

În urma problemelor recente identificate în Măcin (vezi articolul "Un nou animal în munţii Măcin"), marţi seara (12 mai 2009) a avut loc o mică întâlnire a căţărătorilor din Galaţi.

S-au discutat problemele apărute în Măcin şi de asemenea, s-a încercat găsirea unor soluţii pentru viitor.

În Dobrogea există de mai mulţi ani un Cod Etic de Căţărărare - document unic în România actuală (!!), adoptat de Clubul Alpin Galaţi în 2002 - care poate sta fără probleme la baza discuţiilor privind această activitate în zonă.

La masa discuţiilor s-a propus realizarea unui "update" al documentului, precum şi o reîmprospătare a memoriei colective a căţărătorilor din zonă, privind valorile exprimate de CEC.

Mai jos postez CEC-ul în varianta originală, pentru a putea fi consultat de toţi cei interesaţi. De-a lungul anilor am primit mai multe sugestii interesante pentru îmbunătăţirea Codului, pe care le vom aplica cu ocazia acestor discuţii. În continuare, orice sugestie pentru îmbunătăţirea lui este binevenită.

De citit obligatoriu, în acest domeniu al eticii alpine:

- Declaraţia din Tirol

- To Bolt or not to be (UIAA mountaineering commission).

====================

CODUL ETIC DE CĂŢĂRARE ÎN DOBROGEA

Generalităţi

1. Atât munţii Măcin cât şi Cheile Dobrogei sunt zone care necesită o protecţie specială, fiind declarate “zone protejate”. De aceea, realizarea de trasee în premieră sau parcurgerea traseelor deja existente, trebuie să se facă într-un mod cât mai ecologic cu putinţă, prin respectarea şi protejarea stâncii, florei, faunei şi a tradiţiilor locale.

2. Prin respectarea acestui cod etic, căţărătorii români vor demonstra opiniei publice şi mai ales celor care se opun dezvoltării acestei activităţi în zonă, că sunt conştienţi de necesitatea protejării zonelor alpine şi că au un cod de valori foarte bine stabilit.

3. Acest cod etic nu este un regulament. Clubul Alpin Galaţi speră însă, că toţi cei care practică escalada în zonă vor recunoaşte valorile exprimate în el şi le vor respecta.

4. Acest cod etic nu este definitiv. El poate şi trebuie să fie îmbunătăţit în funcţie de solicitările formulate în acest sens, pe adresa Clubului Alpin Galaţi.

Realizarea de premiere

5. Realizarea de premiere, mai ales cele pe linii naturale evidente (fisuri), trebuie să se facă de jos în sus, cap de coardă, folosind cât mai puţine asigurări fixe sau chiar deloc.

6. Este acceptabilă realizarea şi echiparea de trasee în rapel, acolo unde structura rocii nu permite folosirea asigurărilor intermediare pentru parcurgerea cap sau traseul este de dificultate superioară (peste gradul 7).

7. Folosirea ancorelor mecanice şi chimice trebuie limitată la minimul necesar, mai ales în zonele naturale: Cheile Dobrogei, valea Racova (zona Dâtcova), Culmea Pricopanului.

8. Toate asigurările fixe (pitoane, ancore) folosite în realizarea premierei, vor trebui să fie din material inoxidabil şi să îndeplinească normele internaţionale.

9. În cazul în care, din motive financiare, autorul premierei nu poate echipa corespunzător traseul, va evita montarea de ancore manufacturate şi va contacta Clubul Alpin Galaţi pentru a solicita ajutor.

10. Regrupările şi topurile vor trebui echipate de asemenea conform normelor internaţionale: două ancore şi un lanţ intermediar (dacă se poate face rapel). Acest lucru este valabil pentru toate traseele, cu excepţia acelora unde se poate amenaja o regrupare mobilă foarte bună: prima regrupare a traseului Diagonal (zona Dâtcova), ultima regrupare a Hornului Prieteniei.

11. În fostele cariere se pot dezvolta zone de căţărare, pentru asigurare putându-se folosi exclusiv ancore.

12. În zona Dobrogea, mai ales în cariere, este inacceptabilă săparea de prize în stâncă sau montarea de prize artificiale.

13. Dacă un traseu cu asigurări fixe se intersectează cu un traseu cu asigurări mobile, pasajul comun va trebui în continuare să fie cu asigurări mobile. Reciproca este valabilă.

14. Modul de asigurare al unui traseu este la latitudinea căţărătorului care realizează premiera, dar va trebui însă, să respecte prezentul cod etic.

15. Se va evita marcarea cu vopsea a punctelor de asigurare fixe sau a schimbărilor de direcţie în perete, ca şi orice fel de marcaj cu vopsea în trasee.

16. Marcarea la bază a traseelor de căţărare se va face numai de către o echipă a Clubului Alpin Galaţi, pentru a se păstra un caracter uniform al marcajelor.

17. Toţi cei care realizează trasee de căţărare în premieră, în zona Dobrogea, sunt rugaţi să furnizeze Clubului Alpin Galaţi următoarele informaţii:

-numele traseului, gradul UIAA impus (liber + artificial), gradul rotpunkt (dacă este cazul);

-autorii premierei (dacă traseul a fost realizat cap) sau autorul amenajării (dacă traseul a fost echipat în rapel, specificând dacă la parcurs sau nu cap), data premierei;

-tipul de asigurări, nr. de asigurări fixe lăsate în traseu;

-zona şi peretele unde s-a făcut traseul;

18. Clubul Alpin Galaţi va folosi toate informaţiile obţinute pentru publicarea unui ghid de căţărare al zonei şi pentru reactualizarea lui.

Reamenajarea traseelor de căţărare

19. Reamenajarea traseelor periculos asigurate se va face dacă se consideră necesar de majoritatea căţărătorilor din zonă, numai în urma unei dezbateri publice, la care va participa şi autorul premierei (dacă este posibil).

20. Linia traseului deja existent nu trebuie modificată prin reechipare.

21. Traseele echipate cu asigurări mobile, nu vor fi echipate cu asigurări fixe.

22. Este inacceptabilă montarea de asigurări fixe între punctele de asigurare (fixe sau mobile) folosite la realizarea premierei, având ca scop creşterea siguranţei traseului.

23. Dificultatea unui traseu nu trebuie modificată cu ocazia reamenajării. Pasajele de artificial vor trebui să rămână aşa şi după reechipare.

24. Orice asigurare fixă care se mişcă, joacă sau iese din stâncă, va fi înlocuită cu o altă asigurare (mobilă dacă este posibil) la faţa locului sau se va anunţa Clubul Alpin Galaţi de acest lucru.

25. Reamenajarea unui traseu se va face numai cu acceptul celui care a realizat premiera. În cazul în care acesta nu mai există, se va face numai în urma unei dezbateri publice.

Protejarea mediului alpin

26. În versantul drept (geografic) al văii Racova (zona Dâtcova), este nerecomandată căţărarea şi realizarea de premiere.

27. Căţărătorii vor trebui să-şi transporte propriile deşeuri de la locul de campare, până la cel mai apropiat punct de depozitare a gunoiului.

28. Căţărătorii vor încerca, în anumite limite, să adune deşeurile lăsate la baza pereţilor de stâncă, de diverşii turişti aflaţi în tranzit.

Un nou animal în munţii Măcin

2009-05-12T17:52:00.007+03:00

(www.rucksack.ro)

Acum aprox. 2 saptamani, cand am ajuns la catarare prin v. Racova (Măcin), am constatat aparitia unui nou animal in Macin! Urmele lui s-au vazut f. clar in vale - nu erau vechi, jumatatea lui aprilie - si nu pot fi confundate cu altceva.

Acest animal nu este specific zonei Dobrogea.
El si-a facut aparitia cu ceva ani in urma prin alte parti ale tarii si chiar ma intrebam cand va apare si pe aici...

Caracteristici:
- merge in doua picioare, fiind confundat cu oamenii, din aceasta cauza;
- nu are creier (dar specialistii continua sa-l caute), actiunile lui neavand niciodata o explicatie rezonabila si de bun simt;
- este atras de lucrurile lucitoare din pereti, care nu-i apartin dar pe care le ia, daca poate;
- in general distruge si face rau peste tot, gasind proprii justificari;

Respectiva entitate pe care incerc sa vi-o prezint, se autocaracterizeaza "căţărător" ... dar toti ceilalti căţărători - din tara sau de pe mapamon - nu-l recunosc, peste tot fiind calcat in picioare, strivit sub bocanc, marginalizat si dat afara.

Mai concret, acest "pseudo catarator" sau "gunoi cu doua picioare" a venit la catarare in Macin (v. Racova) si pentru ca a vazut ceva ancore lucitoare prin pereti, s-a gandit ca el are nevoie de ele.

La ieşirea din peretele văii Racova

Ca atare, in loc sa se catare, s-a pus pe furat urechile de ancora, dezechipand mai multe trasee de catarare din vale, trasee parcurse acum vreo 5 ani de zile in urma, de mine impreuna cu Kaiacu si Blondu`, ulterior echipate cu ancore.

Unul din trasee a fost dezechipat aproape complet (inclusiv top-ul din doua ancore), pentru ca exista posibilitatea sa iasa din perete in sus, prin niste boscheti.

Este interesant de observat faptul ca:
- aceste distrugeri s-au limitat doar la un singur perete. Asta desi exista ancore lucitoare in mai multe locuri, unele accesibile direct din picioare, fara sa mai faci rapel (ancore de regrupare)! Se pare ca respectivul animal a stiut doar de ancorele din acest perete si nu de restul!
- s-a atins doar de ancorele lucitoare de firma, nu si de alte tinichele "no name", facute prin garaj (la fel de lucitoare, de altfel!)
- daca si-a permis sa vina in Macin si sa renunte la catarare, ocupandu-se cu furt/distrugere, inseamna ca acest animal este dintr-unul din orasele apropriate;

Exista putine sanse ca urechile de ancora sa fie recuperate.. .
Dar sunt ceva sanse ca acest animal sa fie identificat, dacă este "de-al nostru"... calcat in picioare si stigmatizat de comunitatea locala a cataratorilor.

Pentru ca este esential ca noi toti cei care ne cataram in Dobrogea sa reactionam, sa ne unim si sa scapam de astfel de specimene care nu sunt in stare decat de distrugere.

PS: aceasta specie de animale migreaza f. usor!
Asa ca mare atentie la cele cateva traseele de catarare echipate cu ancore de firma de constănţeni, din cheile Dobrogei!!!

Exista mai multe variante de combatere a acestei probleme a furtului de urechi - fara sa le distrugi. Îi rog pe toti cei interesati sa ma contacteze pentru a le explica cum trebuie procedat.

Câte puţin din fiecare

2009-04-15T16:31:00.010+03:00

(www.rucksack.ro)

Din păcate, nu prea am mai avut timp în ultima perioadă, pentru a mai scrie câte ceva pe acest blog...

Aşa cum spuneam într-un înscris precedent, în a doua jumătate a lunii martie am fost plecat în Tatra Înaltă. Zăpadă, ture, gheaţă...

... şi iarăşi zăpadă!

Noroc că am fost cu rachetele, ceea ce ne-a ajutat enorm la deplasare. Şi cu o lună în urmă am prins zăpadă mare, cînd am fost în Alpi, dar atunci am mers pe schiuri.

Întors acasă, am anulat o tură programată în Bucegi la finalul lui martie - zăpadă extrem de riscantă - şi m-am ocupat de proiectul cu copii din Chiraftei.

De data asta, am făcut ceva lecţii de orientare turistică, începând cu punctele cardinale, azimut... şi terminând cu un concurs în vecinătatea şcolii.

A fost mai ciudat să vorbesc despre unghiuri şi azimuturi unor copii de clasa I - IV, care abia au învăţat cifrele şi să citească. Dar spre surprinderea mea, au prins destul de repede care-i treaba cu busola şi unghiurile!

Au fost extrem de încântaţi de concurs. Şi noi la fel!
În mai o să facem ceva exerciţii şi mai interesante, dacă totul merge aşa cum am plănuit...

La începutul lui aprilie am mai făcut câteva ture pe munte - zăpada ceva mai bună - într-una din ele întâlnindu-mă cu Nuşu (Ioan Neagoie - BV), la prima oră (07.00 dimineaţa) în faţa Căminului Alpin. Noi tocmai plecam de la maşini spre traseu.

Ne-am reîntâlnit câteva ore mai târziu, pe valea Albă, când noi deja terminasem traseul şi coboram spre Buşteni, iar ei urcau pe vale, cu schiurile în spate, după ce au făcut ceva exerciţii de schi de tură.

Planurile în viitorul imediat sunt mari: repararea izvoarelor din v. Morsu (Măcin), finalizarea reechipării traseelor de căţărare din Dobrogea, o ieşire din ţară...

Hmmm, să vedem ce va ieşi!

Tot pe drumuri...

2009-03-09T18:24:00.007+02:00

Acum câteva zile m-am întors acasă din Chamonix... 2.200km, două zile pe drum, dintre care o zi doar în România. Am fost plecat pentru o săptămână, împreună cu Kaiacu...

Planuri mari, năruite de o zăpadă jalnică pe o vreme splendidă (primele zile)... şi mai apoi de o vreme execrabilă, ploaie în oraş şi ninsoare pe sus.
Din fericire, am apucat să facem un culoar destul de fain (400m, mixt, mobile, dificultate ??). Vreo 14 ore de căţărare şi retragere în rapel. Apoi încă vreo 2 ore pe schiuri.

De pe Aiguille Verte, cu o zi înainte, ne-am retras la timp, ca să nu ne scurgem cu tot cu zăpadă şi bolovani.

Alpii rămân o zonă de alpinism faină, cu acces/retragere facilă şi confort - pe cât posibil... departe de aspectul jalnic al refugiului Coştila şi de mizeria fizică din Carpaţii noştri, în general.

Mai înainte de a pleca în Chamonix, am tras o viteză şi prin Austria, zona Wilder Kaiser (Ellmau), împreună cu Liuba. Relaxare şi distracţie pe schiuri!

În acest weekend o să fiu plecat iarăşi, de data asta în Tatra Înaltă. Aproape de noi şi cu o rocă excelentă, Tatra este o zonă fantastică, ce mă atrage an de an... începând cu 2005.

Sper ca în acest an să ne bucurăm de condiţii meteo ceva mai bune decât anul trecut când, de pe Lomnicky ne-am dat jos în plină furtună (rapel legat de balustrada barului de pe vârf - excelent!). Nu mai amintesc de ascensiunea spre Gerlach - cel mai înalt din masiv - pe care am anulat-o datorită riscului uriaş de avalanşă şi a ninsorii ce ne orbea.

După ce mă întors din Tatra, mă aşteaptă încă o acţiune cu copii de la şcoala din satul Chiraftei - de data asta cu busolele, dacă permite vremea - apoi vine căldura şi se deschide sezonul de stâncă.

Trebuie să mă gândesc concret şi la proiectul propus de Dan, împreună cu Societatea Română de Cardiologie. Ar trebui să facem ceva fain!

Lespezi - Călţun. Peretele nordic

2009-01-16T21:17:00.030+02:00

Aflat la aproximativ 2.500m altitudine (vf. Lespezi 2.517m), peretele nordic ce se lasă spre lacul Călţun, este un obiectiv atractiv iarna, pentru cei care iubesc frigul, zăpada şi căţărarea mixtă în teren de aventură (mobile, pitoane, şuruburi de gheaţă...)

Tăiat pe orizontală de o serie de brâne acoperite cu zăpadă (ce permite ieşirea din perete, în caz de nevoie) şi brăzdat pe verticală de numeroase culoare ce pătrund printre treptele stâncoase (uneori cu gheaţă!), în perete există în acest moment, doar 2-3 linii deschise: un traseu ce urcă de-a lungul unui culoar de gheaţă, în stânga refugiului (cum priveşti peretele) şi alte două linii cu ieşire comună, în partea dreaptă a refugiului.

Scurt istoric
Prima tentativă de a urca acest perete a fost făcută în 1961, de către alpiniştii sibieni conduşi de Toma Boerescu. Lipsa de echipament i-a împiedicat însă, să depăşească o mare porţiune de gheaţă din mijlocul peretelui, fiind nevoiţi să traverseze spre dreapta, către Hornul Călţunului.

În 1983 Ted Tomov şi Dinu Răducu încearcă să urce peretele, dar înrăutăţirea condiţiilor meteo îi determină să traverseze spre dreapta, la rândul lor, spre Hornul Călţunului, fără să reuşească să iasă din perete.

Abia după 11 ani, în martie 1994, echipa Dinu Răducu şi Cornel Sain reuşeşte să urce o primă rută în perete, pe o scurgere de gheaţă aflată în stânga refugiului.
Un an mai târziu, echipa Gabi Stana şi Petre Octavian urcă peretele pe traseul nefinalizat din 1983. Iar după alţi aproape 10 ani, în 2003, echipa Petre Octavian şi Teo Crăciunescu parcurg un culoar de gheaţă aflat tot în dreapta refugiului, pe traseul botezat "Magic Line".

Recent (13-15 ianuarie 2009), împreună cu Cristian Negoiţă (Kaiacu`), am urcat peretele nordic pe o linie interesantă, ce coincide parţial cu „Magic Line” şi „Stana – Petre”.
Noi am încercat să mergem cât mai vertical posibil, pe o linie destul de clară.

Acces
Baza de plecare pentru peretele nordic din căldarea Călţunului, îl reprezintă refugiul Călţun (2.135m), la care se poate ajunge fie din direcţia sud (Piscul Negru), fie din direcţia est, pe creastă (Bâlea Lac).
De la refugiu până la intrarea în traseu, se fac aproximativ 15-20 minute, în urcare pe grohotişul acoperit cu zăpadă de la baza peretelui.
Traseul începe pe un horn clar (atunci când nu este cu gheaţă), puţin dreapta faţă de maximul curburii pe care o face baza peretelui (vezi foto).
Obstacolele întâlnite de-a lungul acestui traseu pot varia, în funcţie de condiţiile meteo, de la gheaţă lucie la mixt sau stâncă curată.

Date tehnice
Denumirea traseului: peretele Călţun, varianta Anghel - Kaiac;
Dificultate: 3A, M4, 300m, 50-70 grade, mixt, 7 lungimi;
Tip de asigurări: pitoane, mobile, ancore de zăpadă, şuruburi de gheaţă
Echipa: Marian Anghel, Cristian Negoiţă (Kaiacu`), Galaţi, cap schimbat

Lungimea 1 (50m)
Primii metri pe gheaţă (un şurub), apoi se intră în hornul blocat de două mici surplombe. Asigurare la stâncă (am găsit un piton ruginit "in situ"), la mobile şi pitoane bătute şi scoase.
Această lungime coincide cu "Magic Line", numai că dacă premiera s-a făcut pe gheaţă, noi acum am mers pe mixt.
Ieşirea din horn am făcut-o prin stânga. După horn, am făcut o traversare dreapta pe zăpadă şi direct în sus. Regruparea la stâncă (friend + ancoră de zăpadă).
Aceasta este una din lungimile cheie ale traseului.

Lungimea 2 (50m)
În sus, uşor dreapta, peste o limbă de gheaţă. Se urcă de-a lungul unei rampe de zăpadă / gheaţă ce se curbează uşor spre stânga. Curând ieşim pe o brâna îngustă unde am găsit un IUS.
Aici noi am traversat uşor dreapta, apoi am urcat direct în sus, pe o faţă verticală, mixtă, fără asigurări. Regruparea am făcut-o pe brâna de deasupra pasajului, la stâncă (3 pitoane bătute şi scoase).

Lungimea 3 (35m)
Deşi există un culoar în stânga, cu zăpadă (poate gheaţă, în anumite momente), noi am preferat să urcăm pe un horn stâncos aflat câţiva paşi în dreapta.
Fără a întâlni obstacole deosebite, ieşim într-o brână cu zăpadă mai lată, pe care urcăm uşor dreapta. Regrupăm la stâncă.

Lungimea 4 (50m)
Din această regrupare există mai multe variante de înaintare:
- stânga extrem: culoar de zăpadă (gheaţă), pe care urcă „Magic Line”;
- uşor stânga şi în sus, de-a lungul unui horn stâncos, varianta noastră;
- traversare dreapta, pe brână şi apoi în sus;
După ieşirea din horn, pe linia aleasă de noi (3 pitoane), se urcă pe o rampă de zăpadă, ajungând la baza unui uriaş S, vizibil de la refugiu, unde se regrupează (ancoră de zăpadă).

Lungimea 5 (50m)
Se urcă rampa de zăpadă spre dreapta, ce formează prima parte a S-ului. Apoi se urcă direct în sus şi spre stânga uşor, pentru ca în partea finală să traversăm iarăşi spre dreapta. Ca asigurări intermediare, pe această lungime am folosit doar 3 pitoane, toate recuperate.

Lungimea 6 (50m)
Direct în sus, apoi după ce se iese într-o brână, la baza unui horn surplombat, se traversează stânga aproximativ 10m. Se regrupează comod, pe o brână mică, sub un bolovan (2 pitoane bătute şi recuperate).

Lungimea 7 (35m)
Este lungimea finală, ce ne scoate din perete. Traversăm uşor stânga şi în sus (pasaj aerian, cu risc de cădere factor 2), apoi urcăm de-a lungul unui horn cu un mic pasaj surplombat, din fericire cu numeroase posibilităţi de asigurare.
După surplombă traversăm uşor stânga, apoi o rampă de zăpadă ne scoate din perete. Regruparea se face la pioleţi sau la ancoră de zăpadă.

Retragerea
Ca în orice traseu alpin, ieşirea din perete nu înseamnă şi terminarea problemelor.

Pentru retragere spre refugiu, va trebui să urcăm spre vârf (aproximativ 10 minute). Vârful de 2.517m este marcat de o stea metalică, montată în 2005.
Continuăm să mergem pe creastă, în coborâre de data asta. La un moment dat, spre stânga pleacă o creastă secundară, pe care o depăşim (atenţie când este ceaţă!) şi continuăm să mergem paralel cu muchia ce cade în gol, spre căldarea Călţunului.
În scurt timp ajungem într-o şa, de unde coboară spre dreapta, Hornul Călţunului (2A).
Pitonul de rapel este în peretele din partea dreaptă, la înălţimea omului.
De aici, noi am făcut un rapel de 50m, dar se poate face şi din două bucăţi.

Despre instruirea în alpinism (2): Calificarea in alpinism

2009-01-09T14:41:00.017+02:00

http://www.rucksack.ro/

Alpinismul este o activitate complexă, cu multe subcategorii de activitate: căţărare pe gheaţă, căţărare pe stâncă, pe panou, alpinismul propriu-zis (clasic + tehnic), schiul de tură, drumeţie...

De aceea, în cele mai multe ţări, există calificări sau specializări pe fiecare ramură în parte, cu denumiri variate (iniţiator, monitor, instructor...), care dă posibilitatea celui care o deţine, să instruiască pe ramura lui.

Unul din puţinele atestate – dacă nu chiar singurul - care dă posibilitatea de instruire în tot ceea ce înseamnă munte, este aceea de ghid montan. Asta deoarece ghidul de munte, trebuie să se priceapă în toate subdomeniile alpinismului, începând cu mersul după busolă şi hartă şi terminând cu deplasarea pe gheţar pe schiuri şi căţărarea în mari pereţi de stâncă.

În rândurile care urmează, am să încerc să prezint situaţia actuală a calificărilor de "ghid montan" şi "instructor" de alpinism din România, cu trimiteri la calificări similare existente pe plan internaţional.

Ghidul montan

Cea mai râvnită, este calificarea de „ghid montan” cu recunoaştere UIAGM (Uniunea Internaţională a Asociaţiilor Ghizilor Montani).
UIAGM este o organizaţie similară UIAA - ului, dar exclusiv pentru ghizii montani profesionişti, înfiinţată în 1965 de către ghizii din Franţa, Austria, Elveţia şi valea Aosta (Italia). Astăzi are 21 de ţări membre şi 3 în faza de aspirant.

Ghidul montan este o specializare a ghidului turistic pentru că, aşa cum spuneam într-un articol precedent, alpinismul este în primul rând, o formă de turism şi în mod secundar sport.
Calificarea de ghid turistic se obţine la nivel naţional, în urma unor cursuri de pregătire şi atestare, organizate de asociaţii abilitate legal în acest sens. Abia după calificarea ca ghid turistic, urmează obţinerea specializării ca ghid montan.

Modalitatea de obţinere a certificatului de ghid montan în România a suferit şi probabil va suferi, de-a lungul timpului, mai multe modificări.

În România anului 2008, există momentan o singură asociaţie care organizează cursuri legale de specializare pentru ghizii montani: Asociaţia Ghizilor Montani din România (AGMR).

Dacă programa naţională de formare a ghizilor montani este agreată de către UIAGM (în urma unui proces de verificare, atestare – nu este cazul României, în acest moment), atunci ghidul montan naţional obţine recunoaştere internaţională, respectiv devine ghid montan UIAGM, care-i oferă dreptul de a practica meseria de ghid pe orice munte din lume, în mod oficial.

Ghidul montan este – teoretic - un om pregătit pentru a merge pe munte, pe trasee de drumeţie, alpinism sau schi, care trebuie să fie capabil să instruiască stagiari sau clienţi în cadrul şcolilor, dar şi să-i conducă efectiv în ture pe trasee.

Ghidul montan intră cu partenerii de coardă cu o experienţă mai mică, în zone de risc specifice alpinismului de unde, datorită experienţei pe toate planurile, trebuie să fie capabil să iasă cu întreaga echipă, în siguranţă. Este un om cu pregătire complexă, capabil să se descurce pe munte, indiferent de situaţia apărută.

Bineînţeles, unii ghizi pot prefera să se specializeze pe un segment anume, să meargă doar pe trasee de drumeţie, pe trasee de alpinism sau de schi de tură.

Această experienţă a ghidului montan nu se învaţă la o şcoală / curs de ghizi! Este utopic să se creadă că o profesie se poate învăţa într-un stagiu de 10 zile sau chiar şi mai mult. Ea se acumulează în ani de zile de mers pe munte, ca amator sau ghid aspirant...

Cursul autorizat de ghizi montani (atenţie la pseudo cursuri de ghizi montani, neautorizate şi nerecunoscute!), acordă doar hârtia legală ce atestă această experienţă. Dar şi aşa, există cazuri în România unde, din păcate, atestatul oficial de ghid montan deţinut nu este acoperit şi de o experienţă montană pe măsură...

În România de azi nu există o tradiţie a ghidului montan, deşi această meserie a apărut cu mai mult de 100 de ani în urmă (1884). Şi atenţie, mă refer la profesia de ghid montan, nu la aceea de lider sau conducător ocazional de grup... aşa cum au existat şi există multe persoane în ţară.

Diferenţa esenţială dintre cei doi este faptul că primul primeşte bani pentru munca pe care o prestează, în timp ce al doilea „o face pe ghidul” voluntar, doar când doreşte şi în timpul liber.

Abia în ultimii ani, la noi meseria de ghid montan a început să fie practicată mai serios. Fiind într-o fază de (re)naştere, numărul ghizilor montani care fac efectiv şi constant această meserie este extrem de mic. Cred că ne putem număra de degete...

Instructorul de alpinism

O altă calificare în domeniul alpinismului, este atestarea ca „instructor” pe una din ramurile alpinismului şi care se referă, aşa cum spune însăşi denumirea, exclusiv la activitatea de instruire: pe munte, pe panou, la faleza de stâncă... Un instructor merge pe trasee de alpinism / căţărare cu alte persoane, doar în scop didactic.

Instructorul este o calificare care se obţine la nivel naţional, de regulă în cadrul federaţiilor sportive de specialitate (FRAE în cazul alpinismului), procesul de obţinere a carnetului de instructor fiind acelaşi, indiferent dacă este vorba de alpinism, fotbal sau hochei pe gheaţă...
Spre deosebire de certificarea ca ghid montan, unde există posibilitatea recunoaşterii abilităţilor în afara ţării, pentru instructori nu există aşa ceva, ei fiind atestaţi şi recunoscuţi doar de ţara (forurile abilitate) care a emis certificatul.

Instructor voluntar...
În acest moment, cred că este cazul să lămuresc un aspect ce poate duce în eroare pe mulţi: instructorii UIAA.
Aşa cum ştim cu toţii, UIAA este federaţia internaţională ce reprezintă interesele alpinismului mondial. În cadrul UIAA, mai precis în cadrul comisiei de alpinism, există un grup de lucru (Training Standards Working Group) ce a elaborat un standard internaţional de pregătire al instructorilor, pe diferite ramuri de activitate.

În acest moment (2008), aceste ramuri sunt următoarele: drumeţie de vară, drumeţie de iarnă şi rachete, căţărare indoor (escaladă), căţărare pe stâncă (escaladă), căţărare pe gheaţă, căţărare alpină (alpinism tehnic) şi schi alpinism.

Dar aceste standarde UIAA se aplică exclusiv instructorilor sau iniţiatorilor voluntari şi nu profesionişti, după cum putem citi chiar în primele pagini...
„The UIAA wants to encourage good practice in the training of voluntary mountaineering leaders and instructors… With the UIAA Training Label, the associations can prove that their training and assessment schemes have been independently examined by a UIAA expert. This makes it possible for mountaineers from different countries to recognize each others qualifications”.

Cu alte cuvinte, aceste standarde nu se aplică instructorilor profesionişti, care lucrează sau doresc să lucreze ca salariaţi la diferite cluburi. Ele se aplică doar celor care doresc să instruiască, fără a face o meserie din asta, în cadrul asociaţiilor de munte din care fac parte.

Mişcarea alpină din ţară a luat pentru prima dată contact cu instructorii voluntari UIAA în 1994 şi au existat mai multe încercări de implementare a acestui sistem şi în România.

Amintesc pe scurt:
1994-1995: Mihai Vasile (Bucureşti), Adrian Glăvan (Timişoara) – în cadrul CAR,
1999-2000: Adrian Glăvan, Marian Anghel (Galaţi) – în cadrul CAR,
2001-2002: Marian Anghel – în cadrul FRAE.

Din păcate, lipsa de decizie şi interes faţă de problema instruirii în alpinism, manifestată de persoanele aflate în poziţii cheie la momentul respectiv, a făcut ca toate iniţiativele să fie stopate şi îngropate.
Din câte ştiu, începând cu 2005 au reapărut iniţiative de implementare a acestui sistem în cadrul CAR (Liliana Becea, Mihai Pupeza, Dan Vasilescu), dar fără rezultate publice, cel puţin până în acest moment.

Instructor profesionist...
De-a lungul anilor, în România au existat două meserii în domeniul alpinismului sportiv: instructor şi antrenor. Ele există şi astăzi.
În România, carnetul de instructor este obţinut de la Direcţia Judeţeană de Sport (DJS), în urma unei recomandări din partea federaţiei de specialitate (FRAE în cazul alpinismului) şi a unui curs general de specializare, organizat local, de Direcţia de Sport.
În ultimii 15-20 de ani, au existat mai mulţi alpinişti care au obţinut carnete de instructori doar pe baza experienţei ca practicant al alpinismului, fără nici o experienţă de instruire. Ba mai mult, în anumite cazuri, se pare că nu a existat nici măcar experienţă ca practicant, ci doar „pile şi relaţii” la Direcţia Judeţeană de Sport.

Calificarea ca antrenor se poate obţine după participarea şi absolvirea cursurilor şcolii naţionale de antrenori, ce funcţionează pe lângă Agenţia Naţională de Sport (ANS). Înscrierea la această şcoală, se face în baza unei recomandări din partea federaţiilor.
În cadrul şcolii de antrenori, se învaţă diferite aspecte legate de pregătirea sportivă, la modul general, specializarea pe fiecare sport în parte făcându-se în cadrul federaţiilor de specialitate. Cu cât o federaţie este mai bine organizată, cu atât pregătirea de specialitate este mai serioasă şi invers.

Dar este important de evidenţiat următorul lucru. O calificare ca „antrenor pentru alpinism”, deşi încă există, este un lucru depăşit azi în România, din punctul meu de vedere. Asta deoarece nu are un obiect de activitate. Un antrenor antrenează sportivi-alpinişti pentru ce...? Azi nu mai există campionat de alpinism şi nici echipă de alpinism ce trebuie „antrenată”.
În schimb, o calificare de antrenor este perfect valabilă în cazul escaladei sportive şi schi alpinismului, sporturi competiţionale, subcategorii ale alpinismului.

Ca atare, în condiţiile în care calificarea de „antrenor” se va limita – într-un viitor probabil - doar la schi alpinism şi escaladă, toată greutatea în domeniul instruirii în alpinism ar trebui să cadă în spatele instructorului (latura sportivă), respectiv a ghidului montan (latura turistică).

În ultimii ani, în România nu s-au mai format instructori de alpinism, biroul federal evitând să mai recomande alpinişti pentru obţinerea carnetului de instructor. Asta din mai multe motive, dintre care amintesc două: lipsa unei organizări interne, respectiv existenţa unui vid de proceduri.

Spre aprobarea conducerii FRAE, de-a lungul anilor au fost înaintate diferite proceduri de instruire (2001 – Marian Anghel, 2005 – Dan Burcea), dar nici una nu a fost aprobată şi implementată, din motive necunoscute.

În urma unor discuţii de mai multe luni, în cadrul comisiei de alpinism a federaţiei (inclusiv un seminar public la Bâlea Lac), în 2007 s-a reuşit crearea unei structuri de instruire cu care, personal, nu sunt chiar în totalitate de acord.

În acest moment, această schemă de instruire arată astfel (simplificat):
Nivelul 1: iniţiatori;
Nivelul 2 (superior): instructori;

Iniţiatorii şi instructorii, sunt separaţi pe domenii de activitate (escaladă, alpinism...), instructorii de alpinism fiind la rândul lor, specializaţi pe cinci tipuri de activităţi:
- alpinism tehnic (stâncă, vara);
- căţărare big wall;
- alpinism tehnic (mixt, gheaţă, iarna);
- alpinism clasic de iarnă;
- alpinism expediţionar / de altitudine.

Cu alte cuvinte, nu există un instructor de alpinism general, ci doar instructor de alpinism pe anumite specializări.

Primul nivel – atestarea de iniţiator – nu este o calificare propriu-zisă, ci o specializare ce dă posibilitatea celui ce o deţine, de a iniţia alpinişti în cadrul cluburilor. Iniţiatorul nu poate fi angajat ca atare, dar experienţa acumulată ca iniţiator, va fi esenţială pentru a accede la nivelul doi.

Al doilea nivel – atestarea ca instructor – este o calificare ce dă posibilitatea de a lucra efectiv în meseria de instructor, atât în cadrul unei persoane juridice (club), cât şi ca persoană fizică autorizată.

La nivel teoretic, lucrurile sunt în mare parte deja clarificate. Dar în ciuda acestui fapt, până acum, această schemă de instruire prezentată mai sus nu a devenit funcţională. Este blocată la nivelul de decizie al FRAE, din motive care mie, ca membru al comisiei de alpinism, îmi scapă în acest moment.

Despre instruirea în alpinism (1): Securitatea activităţilor

2008-12-21T13:18:00.012+02:00

Acest material se adresează, în primul rând, persoanelor care doresc să se iniţieze în alpinism. Prezintă câteva aspecte esenţiale, din punctul meu de vedere, care trebuie luate în calcul înainte de a decide participarea la una din diferitele tabere, şcoli, cursuri sau stagii de iniţiere în alpinism, organizate mai mult sau mai puţin legal, în mai multe zone din România.

În al doilea rând, acest material se adresează alpiniştilor amatori care doresc să se profesionalizeze în acest domeniu, să organizeze stagii de iniţiere sau perfecţionare, în nume personal sau în numele unui ONG sau club sportiv.

Scriu acest material deoarece astăzi, situaţia instruirii în alpinism este departe de ceea ce ar trebui să fie într-o ţară cu o zonă montană precum România. Şi asta, în ciuda faptului că aici există generaţii întregi de alpinişti, formaţi într-un fel sau altul, în cei peste 70 de ani de când se practică alpinismul tehnic în ţară... Vezi articolul „Istoria instruirii în alpinismul românesc”.

Astăzi în România, este anormal ca instruirea în alpinism să fie încă o activitate relativ obscură şi neclară, în care mai nimeni nu ştie exact cine sunt persoanele abilitate şi de către cine. De exemplu, câţi dintre dumneavoastră - cei care citiţi aceste rânduri - ştiţi exact ce trebuie să faceţi şi cu cine să vorbiţi, pentru a deveni instructor de alpinism sau ghid montan?

Mi-aş dori ca articolele care vor urma, să lămurească şi în acelaşi timp, să determine reacţii şi discuţii pozitive pe tema instruirii în România.

Cele şapte aspecte despre care am să discut în detaliu, în capitole separate, aspecte pe care eu le consider că trebuie luate în calcul înainte de a participa la un stagiu de alpinism, sunt următoarele:
1. securitatea activităţilor;
2. calificarea celor care instruiesc;
3. programa cursului de alpinism;
4. practica versus teoria;
5. costurile şi denumirea şcolii de alpinism
6. atestarea finală;
7. programul periodic de instruire;

Şi acum despre... securitatea activităţilor

O persoană participă la un stagiu de iniţiere în alpinism, în primul rând pentru a învăţa ABC-ul corect, de la o persoană care cunoaşte tehnica şi nu poate face greşeli.
Pentru a face primii paşi în alpinism există, la prima vedere, numeroase alte alternative, în afară de a participa la un stagiu organizat, contra cost sau gratuit.

De exemplu, sunt o mulţime de manuale în limbi străine (găsim câte ceva şi în română), plus numeroase site-uri pe internet. Avem poze, descrieri, desene... Teoretic, problema învăţării alpinismului este rezolvată, la îndemâna oricui! Dar oare este aşa?

Problema principală apare atunci când trebuie să trecem la practică, de la paginile cărţii la micul perete ales pentru exersarea tehnicilor... Oare nodul cu care am legat coarda este cel din carte? Parcă seamănă, dar nu prea am încredere... Ţin bine coarda? Cum trebuie să păşesc? Prietenii sunt jos, te încurajează, dar aici sus, eşti singur şi emoţiile sunt mari.

Zeci şi sute de „mici” probleme ies la vedere atunci când trebuie să cobori dincolo de buza peretelui care astăzi, la primul rapel, pare enorm de mare! Dar pe lângă acestea, mai sunt multe altele, mai puţin vizibile unui ochi neexperimentat!

Exact aceste „mici” dar esenţiale probleme, sunt rezolvate rapid şi eficient, de către cel care te iniţiază în alpinism. El este cel care, pe parcursul stagiului, îţi inspiră încredere în tine însuţi şi în echipamentul care te ţine legat de stâncă.

Nu ai înţeles prea bine cum poate această funie subţire să reziste sub greutatea ta, dar gata, te-ai decis! Strângi din dinţi şi cobori încet de-a lungul peretelui, cu coarda strânsă cu putere-n mână, să nu o scapi.

Ajungi jos. Eşti fericit. Primul rapel!

Cei mai mulţi din participanţii la stagiile de iniţiere în alpinism, pe care eu le organizez începând cu 1998, mi-au spus că au venit la aceste tabere pentru a învăţa tehnicile de bază ale alpinismului, într-un mediu cât mai sigur posibil.

„Stagiul este o reuşită. Îţi conferă o nouă viziune asupra subiectului montan. Experienţa celor care se ocupă cu instruirea este benefică; astfel, cursantul dobândeşte încredere în instructor şi în echipament, dar cel mai important, dobândeşte încredere în sine...
(George Tărăbuţă, Galaţi, Măcin, octombrie 2004)

„A fost exact ceea ce mi-am dorit, oferind teorie + practică + siguranţă, într-un mediu destins şi prietenos. Mi-ar fi plăcut să dureze mai mult...
(Paul Flore, Cluj Napoca, Bucegi, februarie 2006)

„Principalul aspect pozitiv: siguranţa pe care mi-au oferit-o organizatorii taberei – nu am avut nici un moment în care să-mi fie frică sau să mă simt nesigură, ceea ce mi-a permis să fiu atentă la detalii...”
(Ileana Negulescu, Ploieşti, P. Craiului, mai 2007).

„Ca în toate taberele voastre, au fost impresionante pregătirea, metodica, seriozitatea, preocuparea permanentă pentru siguranţa cursanţilor, calitatea şi cantitatea informaţiei – în ciuda timpului scurt...
(Andreea Colceag, Bucureşti, Bucegi, februarie 2008)

Asigurarea securităţii tuturor participanţilor la stagiu, este primul aspect ce trebuie luat în considerare de către cei care organizează cursuri de alpinism.
Dacă în timpul exerciţiilor de alpinism – iniţiere sau perfecţionare, nu contează nivelul - stagiarii au respectat indicaţiile instructorilor dar au apărut accidente, înseamnă că instructorul nu a fost atent, nu a prevăzut totul, nu a estimat corect ... într-un cuvânt, a greşit.

La un stagiu de iniţiere, în timpul exerciţiilor nu cursantul este cel care greşeşte, ci instructorul.

Cursantul se presupune că va greşi şi nu numai o dată – tocmai de aceea vine la un stagiu de iniţiere! De aceea, cel care iniţiază trebuie să fie cu ochii pe el. O greşeală sau neatenţie din partea lui, poate însemna o accidentare gravă sau chiar mai trist, o viaţă de om pierdută!
Un om care instruieşte în alpinism, nu are voie să greşească pe parcursul unui stagiu.

În ultimii 10 ani, în România există mai multe cazuri de accidente petrecute în cadrul unor stagii de iniţiere sau activităţi de team building. Cele mai multe au fost trecute sub tăcere, eventual discutate cel mult pe la colţuri.

Lucru foarte prost, pentru că în multe alte ţări, accidentele de munte sunt analizate şi comentate constructiv (în România se comentează cel mai adesea distructiv!), pentru a se vedea unde s-a greşit, astfel încât alţii să nu repete greşelile.

Organizarea unor cursuri de alpinism, direct de către persoane fizice autorizate (ghizi montani) sau indirect, în numele unor persoane juridice (cluburi), contra cost sau gratuite, reprezintă „o muncă”, o prestare de servicii, activitate ce intră sub incidenţa Legii 319/2006 (Legea Securităţii Muncii), respectiv a Instrucţiunilor Proprii.

Securitatea activităţilor desfăşurate în cadrul unui stagiu de alpinism, se asigură prin controlarea şi supravegherea întregului sistem format din:
- executant: stagiarul care realizează efectiv, exerciţiile practice;
- sarcină: activitatea ce trebuie realizată (rapelul, căţărarea);
- echipamentul individual de protecţie (EIP): tot ceea ce se foloseşte în timpul desfăşurării activităţii, pentru protecţie împotriva riscurilor (plăcuţă, reverso, piolet, colţari, carabiniere etc.);
- mediul de lucru: ansamblul condiţiilor fizice unde se desfăşoară stagiul de alpinism

Un accident apare dacă unul din elementele sistemului amintit mai sus, nu funcţionează cum trebuie.

Executantul
Persoana care vine la un stagiu de iniţiere, nu ştie nimic. Tocmai de aceea, pentru că se presupune că ea va face foarte multe greşeli, cel care instruieşte trebuie să fie atent la manevrele pe care stagiarul le face. În momentul în care face ceva greşit, instructorul corectează.

Acest lucru înseamnă că un stagiar nu trebuie să facă exerciţiile de unul singur, fără supraveghere. În momentul în care numărul de participanţi depăşeşte capacitatea unui singur instructor, atunci trebuie să existe al doilea instructor.

În acest moment, în România nu există nicăieri specificat un raport maxim între nr. de instructori / nr. de stagiari.

Sarcina
Exerciţiile care se fac în cadrul unei tabere de alpinism, trebuie să fie într-o ordine logică. Nu se poate ca un începător să înveţe rapelul dacă el nu ştie, mai întâi, cum să-şi fixeze hamul pe el.
Instructorul este cel care stabileşte ordinea exerciţiilor şi dacă stagiarul este capabil – sau nu – să le îndeplinească în condiţii de siguranţă.

Aşa cum se ştie, în alpinism există mai multe variante de a realiza acelaşi lucru. Indiferent de metodele preferate de instructor, ele trebuie să fie simple, clare şi mai ales corecte.

Se recomandă ca pe parcursul unui stagiu, instructorul să arate o singură variantă de realizare a nodului sau a exerciţiului respectiv, pentru a nu încurca stagiarul.

Echipamentul individual de protecţie (EIP)
În cadrul stagiilor de alpinism, trebuie să se folosească un echipament de calitate. Perioada hamurilor cusute acasă sau a căştilor de construcţie folosite în alpinism, este depăşită.

Astăzi se poate achiziţiona din mai toate marile oraşe, echipament de alpinism de calitate. Calitate este dată, în Europa, de respectarea de către producători, a normelor europene (EN), care au la bază normele UIAA (pentru echipamentul de alpinism).

Folosirea în cadrul unui stagiu de alpinism, a unui ham descusut sau murdar de vopsea din alpinism utilitar, de exemplu, ridică semne de întrebare asupra calităţii instructorului şi a stagiului, în general.

Utilizarea practică a dispozitivelor din alpinism, nu trebuie să se facă înainte de a se învăţa manipularea lor (pare logic, nu? Dar câţi merg pe munte cu colţari/piolet fără să aibă habar să le folosească? Sau cu zeci de metri de cordelină... că-i mai uşoară... dar fără să ştie să facă un nod?). Există anumite dispozitive, cum este gri gri-ul care, deşi corect montat, se poate debloca dacă se ţine greşit în mână...

De regulă, toate dispozitivele care se folosesc şi tehnicile care se exersează, se fac având un al doilea dispozitiv de siguranţă (back up). În acest mod, chiar dacă stagiarul greşeşte iar instructorul nu este atent, nu se întâmplă nimic grav.

Care sunt dispozitivele sau nodurile de „back up”? Păi tocmai cunoaşterea lor, este unul din lucrurile care fac diferenţa dintre un instructor bun şi un instructor mai puţin pregătit!

Mediul de lucru
Un stagiu de iniţiere în alpinism trebuie organizat astfel încât, indiferent de condiţiile meteo, exerciţiile practice să se poată desfăşura în condiţii de siguranţă. Coordonatorul stagiului este cel care alege locaţia, în funcţie de mai mulţi factori.

De exemplu, nu este indicat să se realizeze un stagiu de iniţiere în alpinismul de iarnă (iarna nici nu se face iniţiere, de fapt!) la Călţun - Făgăraşi – aşa cum a fost cazul acum câţiva ani – pentru că însăşi deplasarea de la Bâlea Lac până la Călţun reprezintă o tură destul de dificilă... iar cei care merg acolo trebuie să stăpânească deja, nu trebuie să fie începători.

Dacă afară plouă, un instructor bun va avea pregătit un program alternativ... Sunt atât de multe lucruri de discutat despre alpinism, încât orice minut din timpul stagiului ar trebui fructificat la maxim!

NOTĂ: Un articol interesant, despre riscurile în alpinism şi asumarea lor, este scris de Dan Vasilescu pe site-ul Clubului Alpin Român:
http://www.clubulalpinroman.org/index.php?cat=&id=64&type=art

Comentarii foto:

Foto 1 (sus): pe vf. Baranie Rohy, Tatra Înaltă, martie 2008;

Foto 2 (lateral): tabără de alpinism hivernal, Bucegi, decembrie 2006

Despre instruirea în alpinism (0): Istoria ...

2008-12-20T12:09:00.004+02:00

Începutul
Momentul naşterii alpinismului românesc poate fi considerat anul 1873, când a luat fiinţă SAK (Clubul Alpin al Transilvaniei - Braşov), devenită în 1881 secţiunea Braşov a SKV (Societatea Carpatină Ardeleană). Din acel moment, munţii din România au început să fie umblaţi tot mai mult, de „domni de la oraş”, ce veneau la munte pentru relaxare. Abia după acel an, au început să apară primele adăposturi pe munte special dedicate turiştilor, cabane / refugii, primii ghizi selectaţi din localnici (1884)... după modelul refugiilor şi ghizilor din Alpi.

Din necunoştinţă de cauză sau neţinând cont de activitatea alpină organizată până atunci, unii autori menţionează eronat alt moment de început:
“...momentul iniţial al alpinismului românesc, se consideră a fi excursia din 1903 [pe valea Horoabei, Bucegi n.n], având ca protagonişti pe Ieronim, Nicolae Bogdan şi Mihai Haret...” (Valentin Borda – Călătorie prin vreme, 1979).

Până la mijlocul anilor `30, alpiniştii români membri în diferite organizaţii, au realizat lucruri interesante şi frumoase pe plan naţional, mai puţin relevante pe plan internaţional.
Amintesc prima expediţie românească în Caucaz (vf. Kazbek, 1912), premiera crestei Arpăşel (Făgăraşi, 1912), premiera de iarnă a văii Seci a Caraimanului (1932), Turnul Seciului din v. Horoabelor, unde au fost folosite primele pitoane din Bucegi (1932), premiera vârfului Picătura (Bucegi, 1934)... În aceeaşi perioadă, pe plan internaţional, se deschideau primii şesari în Dolomiţi, se urcau marii pereţi nordici din Alpi şi „se atacau” optmiarii din Himalaya.

Se poate spune că perioada de aproximativ 60 ani (1873 – 1935) a fost o perioadă eroică, „de aur”, a alpinismului românesc, în care oamenii descopereau munţii, pătrunzând pe văi şi pe muchii, evitând însă pereţii de stâncă. Unii considerau chiar că urcarea lor, căţărarea pe verticală, este imposibil de realizat.

Apariţia alpinismul tehnic
Primii paşi în alpinismul tehnic, se consideră că s-au făcut abia după ce Niculae Baticu, Dan Popescu şi Ion Trandafir au urcat „Furcile” din peretele Gălbenele (1935). Asta pentru că această ascensiune a fost ca un bulgăre ce a luat-o la vale, realizându-se ulterior acestui moment, trasee tot mai spectaculoase şi dificile, în special în Bucegi: Surplomba Mare din Gălbenele (1938), Fisurile Centrale din peretele Văii Albe (1940), traseul celor 3 surplombe (1946)...

În mai multe manuale româneşti de alpinism, momentul naşterii alpinismului tehnic este de asemenea localizat eronat:
„Alpinismul tehnic a început să fie practicat la noi tot în masivul Bucegi, cu aproximativ 50 de ani în urmă, dată când au luat fiinţă şi primele unităţi de vânători de munte, ca şi primele organizaţii sportive care practicau alpinismul acrobatic.

(Constantin Basalâc – Alpinism în munţii noştri, 1971)

„Forma modernă de practicare a alpinismului în ţara noastră îşi are începutul în anul 1912, când pentru prima dată s-au escaladat peretele nordic al Văii Gălbenelelor, fisura centrală din Bucegi, umerii Pietrei Craiului şi traseul clasic Piatra Altarului din Ceahlău...”

(Gheorghe Suman – Alpinismul, şcoală a cutezanţei, 1987).

La mijlocul anilor `30, în România nu exista nici o persoană fizică (ghid montan) sau juridică (club), competentă să instruiască în domeniul alpinismului. Puţinii ghizii montani existenţi, se limitau la trasee de drumeţie şi cel mult, alpinism clasic, iar de instructori în alpinism nici nu putea fi vorba.
Din această cauză, Niculae Baticu s-a decis să meargă în afara ţării, pentru a învăţa ca la carte, tehnica alpină modernă, din acele vremuri.
În 1937 a urmat în Italia un curs de iniţiere în alpinism (împreună cu Constantin Conteş), organizat de Clubul Alpin Italian (CAI), în Dolomiţi. Decis să înveţe mai multe, un an mai târziu (1938), Baticu a plecat şi la un curs de instructor în alpinism (împreună cu Dan Popescu), în Alpii austrieci (Wilder Kaiser).

Baticu (stânga) şi instructorul Peter Aschenbrener (centru), Austria, 1938

În urma celor două stagii de formare în zona Alpilor, Niculae Baticu introduce în Carpaţi tehnicile moderne de căţărare ale momentului, organizând în acest sens, în numele Clubului Alpin Român, primele şcoli de alpinism românesc: 1938 (Bucegi), 1939 (Bucegi, Piatra Craiului).

Importanţa acestor prime două stagii de iniţiere în alpinism este mare, dacă analizăm comparativ cu perioada dinainte, realizările ulterioare: creşterea numărului de practicanţi şi a traseelor noi, din ce în ce mai dificile.
Un singur exemplu îmi vine acum la îndemână: cunoscutul alpinist şi scriitor de literatură montană Ionel Coman. El a fost cel mai tânăr participant la şcolile lui Baticu de alpinism şi ca urmare a celor învăţate acolo, deschide în anii `40, al doilea traseu din Umărul Gălbenele (primul a fost urcat de Baticu, în `35, F. Gălbenele) şi primul din peretele văii Albe. Iar numărul premierelor şi ascensiunilor deosebite realizate de Ionel Coman va continua mulţi ani, flacăra pasiunii montane stingându-se abia recent...

În perioada războiului, Niculae Baticu (instructor civil de alpinism!) introduce tehnica alpină în rândul ofiţerilor vânători de munte (1941). Cei doi ofiţerii superiori coordonatori ai şcolii au fost maiorul Ion Dumitrescu şi lt. Teodor Rosseti – Solescu (coleg de coardă cu Hans Dulfer!).
Din păcate, după 1948, Niculae Baticu a fost nevoit să iasă din viaţa alpină şi nu numai, petrecându-şi o bună parte din tinereţe închis politic.

O nouă politică de stat
În noul regim politic, alpinismul românesc a fost reorganizat integral. Vechile cluburi şi asociaţii private au fost desfiinţate, fiind înlocuite cu asociaţii turistico-sportive populare.
În 1948 s-a înfiinţat „Asociaţia Turismului Popular” (ATP), care avea secţiuni de turism, camping şi alpinism. Preşedintele asociaţiei era ministrul silviculturii (!) iar membrii săi, „...elemente cinstite, provenite din rândul clasei muncitoare” (S. Ţicu – articolul „Noi perspective de dezvoltare a turismului de masă”). Emilian Cristea şi Ionel Coman sunt printre cei chemaţi să sprijine noua asociaţie.

În 1949, s-a înfiinţat Confederaţia Generale a Muncii (CGM), care avea şi secţiune de turism. Dacă ATP-ul a fost desfiinţat doar câţiva ani mai târziu (1950), CGM-ul a reuşit însă, organizarea câtorva şcoli de alpinism importante, cu sute de participanţi şi cu durata de până la două luni!

La toate aceste şcoli, instructorii au fost selectaţi dintre alpiniştii „cu trecut sănătos”, alpinişti amatori formaţi în perioada interbelică sau imediat după război şi care, datorită experienţei acumulate între timp, au putut să îndeplinească temporar, rolul de instructor. Spun „temporar” pentru că nici unul din ei nu era atestat în vreun fel, ca instructor de alpinism şi cu câteva excepţii, nu lucrau ca atare.

Prima şcoală CGM s-a organizat la Curmătura (P. Craiului, 1950). Acum s-au format mulţi alpinişti care, reîntorşi acasă, au dezvoltat alpinismul pe plan local. Printre multe alte nume de alpinişti formaţi acum (128 persoane), amintesc: Traian Flucuş (Zărneşti), Florin Stan, Paul Fozocoş (Bucureşti), Miklos Lorincz, Andrei Moldovan (Cluj Napoca).

În aprilie 1951 s-a organizat a doua şcoală de alpinism CGM (prima de iarnă), la cabana Bâlea Lac (Făgăraşi). La aceasta au participat 36 de elevi, selectaţi dintre cei care s-au evidenţiat la şcoala precedentă.
În iunie acelaşi an, s-a organizat a treia şcoală de alpinism CGM, în cheile Turzii, la care au participat 56 de cursanţi. Printre instructorii folosiţi la şcoala din chei, găsim nume ale elevilor la primele şcoli CGM. Tot în 1951 s-a organizat şi a doua şcoală de alpinism de vară, în zona Peştera (Bucegi), la care au participat 112 cursanţi.

În august şi septembrie 1952, la Podragu (Făgăraşi) şi Peştera (Bucegi), se organizează alte două şcoli de alpinism CGM. Prima a fost de perfecţionare. Şi de această dată, o parte din instructorii au fost selectaţi din rândul alpiniştilor amatori cursanţi la stagiile anterioare, care aveau abilităţi deosebite.

În 1953 s-a organizat ultima şcoală de alpinism sub egida CGM, la cabana Bâlea Lac. Au participat 38 de persoane.

Ca şi şcolile de alpinism organizate de Baticu (în numele CAR), în anii `30, aceste şcoli organizate de CGM în anii `50, au avut o importanţă foarte mare. Practic, în cadrul lor s-au format alpiniştii care, în următoarea perioadă de timp, au propagat alpinismul în ţară, au înfiinţat secţii de alpinism pe lângă diferite instituţii, au format noi alpinişti şi au pus în valoare zone noi de căţărare.
Într-un manual de alpinism apărut câţiva ani mai târziu, putem citi:
„În ţara noastră, în anii de democraţie populară, alpinismul a fost îmbrăţişat de un mare număr de tineri, devenind accesibil oamenilor muncii care în trecut erau ţinuţi departe de activitatea cluburilor alpine burgheze.” (Mircea Bogdan – Îndrumător de alpinism, 1958)

Alpinismul ca sport
Acum trebuie remarcat un lucru extrem de important.
După al doilea război mondial, la nivel internaţional, alpinismul a rămas în continuare, o formă de turism montan, aşa cum era şi cazul schiului. Doar în mod secundar, o dată cu avântul tuturor sporturilor în general, alpinismul a devenit şi sport, fiind organizat în federaţie sportivă (de exemplu, FFME în Franţa şi BMC în Marea Britanie).
În România însă, situaţia a fost alta. Alpinismul a fost desfiinţat ca formă de turism montan, fiind tratat exclusiv ca sport, organizat în asociaţii sportive. Excepţie de la această transformare forţată, a făcut doar forma cea mai uşoară de mers pe munte - drumeţia - care a continuat să funcţioneze în continuare ca formă de turism, alături de alte forme precum turismul pe litoral sau balnear, fiind organizată sub auspiciile Oficiului Naţional de Turism (ONT) şi mai târziu Biroului de Turism pentru Tineret (BTT).

Pe lângă uniunile sindicale, s-au înfiinţat primele asociaţii sportive de alpinism (1950): Spartac, Locomotiva, Progresul, Constructorul, Flamura Roşie, Metalul, Avântul şi Ştiinţa. Separat, s-au înfiinţat asociaţia Voinţa (pe lângă cooperativele meşteşugăreşti) şi cluburile militare Armata şi Dinamo. Ulterior, au apărut şi alte secţii sportive, cum a fost cazul cluburilor universitare.
Pentru a fi asemenea altor sporturi, turele alpine au trebuit să fie catalogate, pe baza lor fixându-se normele de clasificare sportivă.
Primele categorii sportive stabilite, au fost următoarele:
· Maestru emerit;
· Maestru;
· Categoria I;
· Categoria a II-a;
· Tineret

Începând cu 1953, în România au început să se organizeze concursuri de alpinism (alpiniade). Astfel, toate cluburile de alpinism existente în ţară, au fost incluse într-un sistem competiţional naţional, cu clasamente, campioni şi campionate în toată regula. Scopul principal al alpiniştilor, cel puţin oficial, a devenit acela de a se antrena pentru campionat. Cât de pozitiv sau nu, a fost acest mod de organizare a alpinismului în România, este o altă poveste, ce nu face scopul acestui articol.

Din 1954, conform unei decizii a Comitetului pentru Cultură Fizică şi Sport, turele alpine au fost asimilate cu competiţiile sportive şi valorificate precum în alte sporturi: locul I, II, III – în campionatul naţional (campionat internaţional nu exista) şi prin acordarea de categorii sportive, dacă se parcurgeau anumite trasee.

Acest mod de organizare al alpinismului nu a fost deloc nou, ci doar copiat şi adaptat în ţară, după sistemul sovietic. România a fost, de altfel, singura ţară comunistă ce a copiat acest sistem.
Pentru a ocupa locuri bune în campionat, alpiniştii sportivi trebuiau să se antreneze, căţărându-se şi mergând pe munte, cât mai mult posibil. Aceste antrenamente nu se puteau desfăşura fără supravegherea unui „antrenor” de alpinism.
Antrenorul de alpinism, nu era altcineva decât un alpinist mai vechi, numit de directorul instituţiei pe lângă care funcţiona clubul sau recunoscut implicit de cei din jur, ca antrenor. Aşa a fost cazul primilor antrenori de la cluburile Armata (Emilian Cristea) şi Dinamo (Emil Fomino) - de exemplu - numiţi pe funcţii doar pe baza experienţei acumulate ca urmare a practicării alpinismului în timpul liber şi nu ca urmare a unei formări profesionale, a unor studii în domeniu.

În urma deciziei din 1954, de echivalare a turelor alpine cu competiţiile sportive – decizie care există şi astăzi, la nivel oficial! – s-a simţit nevoia unificării metodelor de antrenament, fiind organizat un stagiu în acest sens, în luna iulie (Curmătura, Piatra Craiului).

Despre succesul noului mod de organizare a alpinismului, ne putem face o idee dacă citim că la şedinţa pe ţară a Comisiei Centrale de Alpinism (iunie 1956), s-a arătat că
„...munca depusă pe plan local, s-a îndreptat prea mult spre alpiniştii fruntaşi, neglijându-se asigurarea bazei de masă a alpinismului. Nu s-au depus suficiente eforturi pentru atragerea femeilor în practicarea acestui sport, precum şi pentru dezvoltarea activităţii de cercetare...” (conform N. Baticu - „Pe crestele Carpaţilor” 1984).
Sau
„...întrecerile pe stânci... au îngustat şi limitat activitatea alpină, provocând pe de o parte neglijarea altor preocupări... iar pe de altă parte, a angrenat numai vârfurile, neglijând ridicarea cadrelor noi şi angrenarea lor în practicarea acestui sport” (E. Cristea – Buletinul informativ CCFS 2/1956).

În 1957 s-a înfiinţat Uniunea de Cultură Fizică şi Sport, precum şi primele federaţii pe ramură de sport. Alpinismul a continuat ca activitate sportivă, în cadrul Federaţiei Române de Schi – Bob care a organizat, în continuare, campionatul naţional şi competiţiile regionale.

În 1959, FRSBA a organizat o şcoală de instructori în alpinism la nivel naţional, în cheile Bicazului, coodonatorul ei fiind Alexandru Floricioiu. Profesorii – instructori erau, iarăşi, persoane cu o bogată experienţă în practicarea alpinismului, dar ca amatori: Paul Fozocoş, Emil Fomino...
În acelaşi an, în zona Peştera - Padina (Bucegi) se organizează o şcoală de alpinism pentru începători, la care au participat 30 de persoane. Vorbind la finalul ei, Alexandru Floricioiu a spus, printre altele: „... în 1953, la Bâlea, a avut loc ultima tabără de alpinism. Printre elevii de atunci se numărau Tudor Hurbean, Nicolae Jitaru, Ladislau Karacsony, Ion Balteş, Florin Stan. Ce surprize frumoase ne vor rezerva elevii de la Peştera?”

O dată cu răspândirea alpinismul în diferite centre din ţară, asociaţiile sportive locale au început să organizeze, pe plan local, mici şcoli de alpinism pentru atragerea de noi sportivi.
Aşa a fost cazul, de exemplu, în:
- valea Jiului unde, asociaţiilor CFR Petroşani şi Vâscoza Lupeni care, o dată înfiinţate, au organizat un curs de alpinism cu 30 persoane, având ca coordonator pe Paul Fozocoş, 1959;
- Vadu Crişului, stagiu organizat de alpiniştii orădeni Adalbert Kerekeş şi Gheorghe Fenyeş, în calitate de campioni republicani de alpinism, 20 persoane, 1962;
- Sibiu, curs organizat de asociaţia Independenţa, pe post de antrenor fiind Toma Boerescu,1963;

În anul 1962, activitatea de alpinism a ieşit din cadrul Federaţiei de Schi Bob, fiind alipită activităţii de orientare turistică (turism sportiv), în cadrul unei Comisii Centrale de Turism – Alpinism. Aceasta a organizat în iunie – iulie 1965, în Bucegi, un curs de perfecţionare a antrenorilor şi instructorilor în alpinism. Cursul a fost coordonat de alţi “antrenori amatori”.

În 1967, alpinismul a fost iarăşi reorganizat, fiind desfiinţată Comisia Centrală şi înfiinţată Federaţia Română de Turism – Alpinism (FRTA). În cadrul acestei noi federaţii, este constituit pentru prima dată lotul naţional de alpinişti, în mod similar celorlalte sporturi, antrenorul lotului fiind numit Dan Pichiu.

La mijlocul anilor `60, Alexandru Floricioiu a devenit prima persoană cu studii superioare în domeniul alpinismului, în urma absolvirii Institutului de Educaţie Fizică şi Sport (IEFS), cu specializarea “alpinism”. Dar „...una din chestiile pe care i le reproşez lui Floricioiu, este că el a terminat IEFS-ul cu specializarea alpinism şi după el, nu a lăsat pe nimeni să mai facă această specializare...” (interviu Dan Vasilescu – ALPIN info nr.5/2002).

Fiind organizat exclusiv ca sport, cu competiţii şi categorii sportive, alpinismul românesc era defazat şi relativ incompatibil cu modul vestic de organizare, unde competiţia în alpinism nu exista.
În Alpi de exemplu, alpinismul funcţiona (şi funcţionează şi astăzi!) în primul rând ca formă de turism, cu ghizi - ghizi aspiranţi şi doar în mod secundar ca sport performant (nu competiţional!), cu instructori formaţi de către federaţia de specialitate.

Alpinismul ca formă de turism
Pe scurt, câteva cuvinte despre existenţa în ţară, a alpinismului ca turism...
În România, primii ghizi de munte au apărut în 1884, fiind formaţi şi organizaţi de către SKV, care a realizat primele carnete şi insigne de ghid. Începând cu 1891, secţia Sibiu a SKV-ului s-a ocupat constant de pregătirea şi formarea ghizilor selectaţi, în primul rând, din rândul populaţiei din zona montană.

În 1906 în cadrul SKV-ului a apărut o casă de pensii şi de întrajutorare pentru ghizii montani, ghizi precum: C-tin Sandul, Ion Uşieru, Ion Moldovan (zona Bistriţa), Ion Stănilă senior şi junior (zona Bucegi), Ion Tarcea, Gheorghe Popp (Cârţişoara), Savu Drăguţ (Savu) sau Ion Coţofană (Făgăraşi).

În zona Bucegi, în afară de membrii familiei Stănilă care, timp de peste 100 de ani au lucrat ca ghizi sau cabanieri (perioada 1870 – 1982), au devenit faimoşi ghizii Nicolae Butmăloi şi Nicolae Gelepeanu. Înainte de război, de numele lor sunt legate primele trasee în abruptul Bucegilor şi diferite toponime.

Ghidul Butmăloi (centru stânga) pe platoul Bucegilor, anii `20

După schimbarea regimului politic în România, ghizii montani au dispărut total, alpinismul fiind transformat exclusiv în sport. Meseria de ghid montan a reapărut oficial după anul 1968, când a fost înfiinţat Biroul de Turism pentru Tineret (BTT).
Ghizii BTT au fost pregătiţi însă, cu precădere pentru drumeţia montană, ramura „mersului pe munte” care a rămas ca formă de turism, funcţionând în paralel cu restul alpinismului privit ca sport şi organizat în cadrul Federaţiei de Turism(!) – Alpinism.

Şi puţină amestecare...
Puţinii alpinişti români care au reuşit să iasă în afara ţării, în anii `70 - `80, au observat că lucrurile în alpinism sunt cu totul altfel organizate în alte ţări. Ca atare, au încercat să schimbe modul de organizare al alpinismului românesc, prin eliminarea competiţiei...
Nu s-a reuşit acest lucru dar, la jumătatea anilor `80, se observă o tendinţă de apropriere şi de echivalare a calificărilor sportive, cu cele din turism, prin realizarea unor categorii sportive hibrid:

„Titlurile alpine reprezintă echivalentul în activitatea de alpinism, a categoriilor de clasificare din celelalte discipline sportive. Sistemul titlurilor alpine este asimilat sistemului clasificării sportive... În activitatea de alpinism se acordă cinci titluri:
Categoria III: alpinist sau alpinist ghid aspirant;
Categoria II: alpinist ghid;
Categoria I: alpinist instructor;
Categoria: maestru;
Categoria: maestru internaţional;
...Titlurile se acordă alpiniştilor pentru întreaga activitate desfăşurată, indiferent de perioada de timp în care au fost satisfăcute de către aceştia, a condiţiilor stabilite pentru acordarea titlului” (Buletinul Alpin, nr.2/1988).

În anii `80 - jumătatea anilor `90, federaţia de alpinism a organizat aproape anual, tabere de iniţiere şi perfecţionare în alpinism, sub titulatura „Şcoala Naţională de Alpinism”. În cadrul acestora, au fost formate noi generaţii de alpinişti.
Din păcate însă, lipsa unei coerenţe în activitate în domeniul instruirii (metodologii şi instrumente de lucru), a făcut ca aceste „şcoli naţionale” să fie de o calitate tot mai slabă, până când s-a decis oprirea lor.

După 1989
Schimbarea regimului politic din decembrie 1989 a însemnat pentru alpinismul românesc, o cădere în gol, un mare recul, din mai multe motive. Amintesc două cauze.
1. Dispariţia majorităţii asociaţiilor sportive de alpinism, care au funcţionat pe lângă întreprinderi ce au falimentat sau au renunţat la activităţile auxiliare.
Nemaifiind susţinute financiar, cele mai multe asociaţii sportive nu şi-au mai permis să plătească salarii sau să deconteze participarea la concursuri, ceea ce a determinat pe cei mai mulţi alpinişti să renunţe şi să se reorienteze spre alte activităţi. Rămase fără sportivi şi fără rezultate sportive, asociaţiile s-au autodizolvat în cea mai mare parte;

2. Reducerea activităţii oficiale de alpinism (alpiniadele), în paralel cu dezvoltarea căţărării libere.
Escalada în România a apărut, într-o formă primitivă, încă de la mijlocul anilor `80, în rândul alpiniştilor din Cluj şi Bucureşti. Oficial însă, această activitate a fost „recunoscută” abia după 1989 când, dezmembrarea Federaţiei Române de Turism Alpinism (FRTA), a dus la apariţia Federaţiei Române de Alpinism şi... Escaladă (FRAE).
Competiţia în alpinism a dispărut în 1996, când s-a organizată ultima alpiniadă oficială. De fapt, competiţia nu a dispărut total, ci a fost reorientată către noile ramuri apărute: escalada şi schi-alpinism;

Lipsită de un control al cluburilor de alpinism existente în teritoriu (multe fiind ONG-uri nou înfiinţate), cu tot mai puţini membri afiliaţi şi implicit, o activitate din ce în ce mai redusă, federaţia de alpinism şi-a pierdut tot mai mult din importanţă în cadrul mişcării alpine din România.
Dar chiar dacă astăzi, alpinismul sportiv - competiţional nu mai există în România, alpinismul ca formă de turism a reapărut, iar numărul practicanţilor este în creştere. Se remarcă acest lucru şi dacă luăm în calcul, doar numărul celor care merg anual pe munţi din afara ţării, pe vârfuri consacrate precum Mont Blanc sau Matterhorn.

Alpinismul a redevenit azi în România, ceea ce a fost dintotdeauna la nivel internaţional: o formă de turism montan, ce consta în urcarea pe munte de plăcere, pe trasee mai mult sau mai puţin dificile.

Despre instruirea în alpinism

2008-12-18T11:45:00.011+02:00

Am reuşit să finalizez partea de introducere a amplului material pe care vreau să-l scriu, despre instruirea în România. Este vorba de istoria instruirii în alpinism, cine au fost primii instructori, ghizi, care au fost primele şcoli şi cum a evoluat instruirea în România, la modul general.

Lucrând la acest articol, am fost extrem de surprins să constat ce mare amatorism a existat în alpinismul nostru - cu câteva excepţii - de-a lungul timpului. Aproape toţi cei care au instruit au fost alpinişti amatori, auto didacţi, fără studii sau cercetări în domeniu... Practicanţi şi atât!

Alpinismul este o activitate practică, prin definiţie. Dar pentru a forma un cadru legal de instruire, la nivel naţional, este nevoie de mult mai mult decât să ştii să te caţări bine. Se pare că asta încă nu au înţeles-o cei mai mulţi din alpiniştii români.

Materialul l-am postat pe două site-uri de munte mai cunoscute:
http://www.roclimbing.net/index.php?option=com_content&task=view&id=965&Itemid=63
şi
http://www.carpati.org/articol/istoria_instruirii_în_alpinismul_românesc/616/

O să-l postez şi pe blog şi probabil o să mai fie postat şi pe alte site-uri.

Acum lucrez la partea a doua a materialului despre instruire, în care abordez problema instruirii în alpinismul românesc de azi. Când va fi gata, revin cu detalii.

Tabără de alpinism în Tatra

2008-12-04T15:07:00.006+02:00

În sfârşit, am reuşit să finalizez programul taberei de alpinism pe care am s-o organizez în Tatra, în martie 2009.

În ultimii cinci ani, am organizat an de an câte o ieşire în Tatra. Este un masiv extraordinar de frumos, iar granitul excelent. Îmi aduce aminte de cel din munţii Măcin, atât de familiar mie.

Anul trecut, nu am reuşit să urcăm pe cel mai înalt vârf din Tatra, Gerlach. Am prins un viscol puternic cu ninsoare, care m-a făcut să decid oprirea ascensiunii şi renunţarea la vârf - era în penultima zi a taberei.
Anul acesta, sper să prindem o vreme ceva mai bună, pentru Gerlach. Nu ştiu cum se face, dar niciodată când am ajuns pe Gerlach, nu am prins vreme ok...

Detalii despre tabără, pot fi găsite pe http://www.rucksack.ro/ sau dacă mă contactaţi la telefon / email.

Comentarii foto:
Foto 1: în drum spre Lomnicky Stit (vf. Lomnicky, 2.634m), Tatra Înaltă

La palabra de los Andes

2008-09-15T16:25:00.006+03:00

1.
Oscar, aşa îl cheamă. Cu pomeţii proeminenţi, nasul puţin turtit şi fără dinţii din faţă, este un reprezentant clasic al populaţiei băştinaşe de la poalele Anzilor. Are 44 de ani şi doi băieţi, amândoi la colegiu în Huaraz – principalul oraş de la poalele Cordillerei Blanca. Unul termină contabilitatea, iar celălalt ceva şcoală de mecanici auto.

Cu bărbia-i căzută în piept, pe jumătate adormit, capul i se bălăngăne în hurducăielile maşinii... Aerul din interior este plin de praf... praf ce pătrunde fără nici o problemă pe lângă geam, pe măsură ce urcăm serpentinele spre Quebrada Paron. În toate aceste zile de când suntem aici, în Cordillera Blanca, am realizat că orice ai face, praful este omniprezent, atât în drum spre munte cât şi la coborâre.

Quebrada Paron este o vale care se termină în câteva vârfuri extraordinare: faimosul Chacraraju (6.112m) urcat de Terray în anii `50, alături de Piramide de Garcilaso (5.885m) şi Artesonraju (6.025m). Trei din cele patru vârfuri Huandoy domină pe dreapta văii cum urcăm. În afară de acestea, mai sunt vârfurile Caraz I şi II, Paria şi Pisco dar care, pe lângă celelalte, par total insignifiante.
Datorită dificultăţii traseelor din zonă, această vale este destul de pustie, nefiind un obiectiv consacrat al agenţiilor turistice din Huraz, aşa cum este cazul văilor vecine: Llanganuco şi Santa Cruz.
Dar exact asta am vrem noi acum. Doar linişte şi pace.

2.
Când am urcat pe Pisco Vest (5.752m), pentru aclimatizare, cu o săptămână în urmă, ne-a ajuns foşgăiala convoaielor de măgari şi porteri cu butelii de gaz în spate, ce mărşăluiau zilnic între şosea - tabăra de bază şi tabăra de bază – tabăra de la morenă.

Am reuşit să urcăm pe Pisco în trei zile: o zi până-n tabăra de bază (TB), a doua zi de recunoaştere a traseului, până la baza gheţarului, peste enorma morenă ce se scurge din Huandoy-uri, iar a treia zi vârful – direct din TB. Plecarea la 2.30 noaptea... şapte ore până pe vârf... vreo cinci în sens invers. Traseu fără mari probleme tehnice, doar crevase şi un mic hop aproape vertical, chiar în zona vârfului.

Spre surpriza noastră – plăcută! - în ziua aia am avut muntele doar pentru noi. Mai era doar o echipă de patru japonezi neaclimatizaţi, pe care i-am depăşit în timpul nopţii (ei au orbecăit multişor pe morenă, în căutarea traseului) şi care au ajuns pe vârf la vreo oră jumătate după noi.

În timp ce urcam noaptea spre Pisco, am văzut mult timp undeva departe, peste morena şi gheţarul Huandoy, frontala unui englez ce încerca solitar, să urce peretele Huandoy Sur. Vorbisem cu el în TB, cu două zile în urmă, despre proiectul său. Până la urmă nu i-a ieşit, s-a băgat mult prea în dreapta, blocându-se în nişte pereţi şi seracuri.

3.
4.200m altitudine, este capătul drumului prăfuit, unde maşina ne debarcă. Aici se află o casă destul de îngrijită, a companiei peruane de electricitate. Primul lac de pe valea Paron, pe care mulţi îl consideră „Laguna Paron” este, de fapt, un fel de baraj pentru producerea de energie... Adevărata lagună Paron este un lac mult mai mic şi mai în fundul văii, după cum ne spune Oscar.

Două corturi, două corzi de 60m, şapte ancore, colţari, aproape toată mâncarea pentru cinci zile/trei oameni... toate i le pasăm lui Oscar care şi le introduce-n rucsac fără să spună nimic. Când l-am angajat ca porter, am crezut că o să vină cu un rucsac cu cadru, ca toţi ceilalţi. Cînd colo, un rucsac de 80L obişnuit, pe jumătate plin cu obiectele personale... Dar văd că şi le aranjează destul de bine şi pungile dispar una după alta în interior.

Peretele sud estic al vârfului Artesonraju este obiectivul nostru. În Huaraz, cei de la „Casa Guias” (Casa ghizilor) ne-au spus că zăpada este destul de proastă (mare) de la ultima ninsoare şi nu prea sunt urme.

Din descrierile citite, traseu nostru nu pare unul extrem... lung de 16 lungimi de coardă, cu pantă 55 grade, fără gheaţă. Este adevărat însă că, „a butona” la doi pioleţi la 6.000m altitudine nu este acelaşi lucru ca pe la noi prin Carpaţi...

Tabăra de bază este la 4.200m altitudine, exact în capătul opus al lacului – baraj. Nu stăm aici. Cu Oscar în faţă, care dă tonul la mers, continuăm să urcăm pe poteca ce se ghiceşte printre pietre, spre tabăra de bază avansată (TBA).

De după muchie, Artesonraju apare drept în faţă, în toată splendoarea sa. Da, este un munte frumos! Nu degeaba este considerat un „concurent” fotogenic al lui Alpamayo. Versantul sud estic – al nostru! - se vede clar.

După câţiva paşi, dăm peste o placă memorială... Trei alpinişti care au murit la coborâre de pe Artesonraju. Puţin mai încolo, altă placă. Hmm, cam lugubru...

În TBA mai sunt doi americani. Şi ei au ajuns tot azi, o dată cu noi, însă vor să facă Piramide, nu vârful nostru. Încercăm să aflăm mai multe informaţii despre condiţiile zăpezii şi în ce stare se găseşte traseul nostru, dar nu avem cu cine vorbi. În afară de cei doi americani, nu mai este nimeni aici, nici în taberele superioare. Un singur tip ce cobora, pe când descărcam bagajele din maşină, ne-a spus că o echipă a încercat să urce Artesonraju, dar „without summit”...

4.
Primul vârf pe care l-am făcut aici, când am ajuns în Cordillera Blanca, la jumătatea lui iunie, a fost Vallunaraju (5.686m), din Quebrada Llaca. Este un vârf uşor accesibil din Huaraz, în imediata vecinătate a altor două vârfuri cu feţe impresionante: Ranrapalca (6.162m) şi Oschapalca (5.881m).

Maşina ne-a adus direct la 4.300m şi după două nopţi/trei zile petrecute aici, am atins vârful cu stomacul în dinţi şi capul cât baniţa. Din fericire, senzaţia de greaţă şi durerea de cap au fost excesive doar la început. Când am făcut vârful pe creasta SE, senzaţiile neplăcute erau prezente, dar mult mai puţin deranjante. Ne aclimatizam!

5.
După o noapte petrecută în TBA, la aprox. 4.400m atitudine, am plecat cu un singur cort şi mâncare pentru două zile, la tabăra de pe gheţar (aprox. 5.150m), dominată de faţa Artesonraju-lui. Am sărit peste tabăra de la morenă (4.900m) pentru că era şi de-aiurea, fără mare confort şi mult prea jos pentru noi.

Între tabăra de la morenă şi tabăra de la 5.150m, se merge pe un gheţar plat, fără crevase, dar care are alt gen de capcane... aşa numitele „huecos” – găuri pline cu apă şi acoperite de o crustă de gheaţă, care se sparge sub greutatea alpinistului. Noi nu am căzut într-o asemenea baltă, pentru că am traversat gheţarul foarte devreme, când temperatura era încă spre zero grade.

În timp ce montăm cortul pe gheţar, am pus la topit şi zăpadă, pentru a-i face o supă lui Oscar. El o să coboare la TBA, la iarbă verde şi apă, unde ne va aştepta două zile, ca noi să apucăm să facem peretele. Apoi va veni după noi, să ne ajute cu bagajele la vale.

6.
Este 02.00 noaptea şi nu pot dormi. Termometrul arată -4 grade. Totuşi nu-i foarte frig, mai ales că acum nu mai bate vântul aşa violent, precum în ziua precedentă.

Ies din cort să mă dezmorţesc şi zăresc două luminiţe undeva mai sus de noi, pe gheţar. Sunt americanii care vor să urce pe Piramide de Garcilaso. Şi ei au ales aceeaşi zi pentru vârf, ca noi. Numai că ei au plecat la 11.00 noaptea din TBA, de la 4.400m... Părerea mea este că au plecat mult prea de jos, au pierdut timp şi energie ca să urce până la noi şi de aici mai sus...

7.
Urmăresc paşii noştri imprimaţi în zăpadă, din ziua precedentă, ce apar fantomatic în lumina albicioasă a frontalei. Merg eu primul, pentru a putea urmări poteca mai bine (Radu poartă ochelari), dar şi pentru a ţine un ritm de mers constant. Frontala coechipierului este la vreo 10 paşi în urma mea, urmărindu-mă legat la celălalt capăt al corzii.
50 de paşi. Pauză. 50 de paşi. Pauză.

„Pe munte, dacă nu mergi lent ca un bou în jug, atunci eşti un bou”... îmi aduc aminte fraza pe care tot o repet participanţilor la taberele de iniţiere în alpinism pe care le organizez în ţară.

Când panta creşte, cei 50 de paşi scad subit până la 10 paşi. Orice rampă care trebuie urcată, ne stoarce de energie. O pantă „obosită” care în Carpaţi o urci în 10 minute, aici înseamnă vreo jumătate de oră.

Ultimele două crevase de sărit şi apoi rampa finală de urcat, până la baza rimayei uriaşe ce mărgineşte faţa sud estică. Cu o zi în urmă, aici am lăsat o mare parte din echipamentul de alpinism necesar în perete.

Încă este întuneric. Noroc că urcasem puţin pe perete, în ziua precedentă, căci altfel nu ştiam pe unde să depăşim rimaya... Un şanţ adânc în gheaţă, lat de 3-4m, ne împiedică să ajungem la peretele propriu-zis, pe care trebuie să urcăm. Doar într-un singur loc, o placă de zăpadă ce curge peste rimaya, ne permite să înaintăm...

După două lungimi de coardă, se luminează suficient pentru a ne stinge frontalele. Suntem în dreptul primelor stânci din treimea inferioară a peretelui.

De la cort, cât ne-am tot uitat la perete cu o zi înainte, l-am împărţit imaginar în trei segmente: până după stânci – prima treime; până în dreptul seracului uriaş ce atârnă-n extrema dreaptă – a doua treime iar ultima treime – până-n creasta finală.

Într-un perete neted precum acesta, lipsa reperelor este o mare problemă. Vezi creasta finală aproape, mai mai să o atingi... şi tu mai ai cinci ore până acolo. Dar nu ştii asta... Şi mergi şi mergi... şi tot mergi... Simţi că nu mai ajungi unde trebuie şi resursele te părăsesc încet, încet... Este o luptă care se duce în tine, pe plan psihic. Căci partea fizică este undeva departe... în alt plan. Tu de mult mergi ca un robot.

Un piolet. Al doilea piolet. Colţarii. Un piolet. Al doilea piolet. Colţarii...
Două ancore pentru asigurare pe lungime. Una în regrupare. Triunghiul forţelor între ancoră şi unul din pioleţi. Prind carabiniera în bucla de chingă, la mijloc. Semnal. Piuit! Radu scoate ancora din regrupare. Rucsac răsucit pe o parte. Prinde ancora şi răsuceşte rucsacul în sens invers. Ia pioleţii în mâini. Începe urcarea spre mine.

Facem aceste mişcări din 60 în 60m şi devin un automatism.

Soarele este exact deasupra vârfului şi nu se vede clar cât mai este de mers. Ceea ce părea o lungime sunt, de fapt, vreo trei. Dar am intrat deja în ultima treime a peretelui. Îmi dau seama după seracul imens ce a rămas undeva pe dreapta, sub noi.

Îi strig lui Radu, ce-şi trage sufletul la vreo 20m sub mine: „El Peru Avanza!” Zâmbesc în gând. Ăsta-i motto-ul pe care-l promovează actualul preşedinte peruan Alain Garcia, în cadrul campaniei naţionale de schimbare a societăţii peruane. Motto-ul apare în mod constant la televiziunea peruană şi pe toate gardurile... scris cu vopseaua.

Este ora 13.00, creasta se vede tot mai aproape, dar încă mai avem de mers. Dacă până la ora 14.00 nu atingem creasta somitală, sunt decis să o luăm în sens invers. Dacă nu vom face asta, intrăm în criză de timp...

Să cobori pe întuneric, în rapel şi descăţărare, o imensă faţă de zăpadă la 6.000m, rupt de oboseală... Hmmm, îmi aduc aminte de plăcile celor morţi la retragere, de la poalele muntelui... Iar principala problemă pe care o avem, pe lângă asta, este numărul redus de ancore de zăpadă.

Pe toată această faţă de zăpadă, nu există stâncă mai deloc. Ca atare, rapelurile se fac doar în ancore de zăpadă. Ştim că sunt vreo 16 de făcut, în total, însă noi avem doar şapte ancore cu noi. Diferenţa de 9 rapeluri x 60m ar trebui să le descăţărăm... Adică ore-n şir coborâte cu faţa la zăpadă, pas cu pas. Exact ce ne trebuie acum!

Vizavi de noi, peste gheţar, americanii au ajuns la mijlocul culoarului spre vârf. Până acum, am urcat în paralel, aproximativ la aceeaşi altitudine. Se văd doar nişte punctuleţe pierdute-n imensitatea albă. Acum parcă stau... a, nu... coboară! Ce fac, renunţă la vârf?! Cine ştie ce probleme au de confruntat. Oricum, retragerea lor este infectă, peste un câmp de crevase dominat de nişte seracuri uriaşe...

O cordelină iese din zăpadă. O ancoră de zăpadă rămasă de la alţii! Ura! Tocmai am câştigat un rapel în plus, faţă de cele şapte ale noastre! Cică această faţă de zăpadă este plină de ancore rămase de la alţii, dar noi nu am găsit până acum nimic.

Încă o lungime... altă ancoră îngropată în zăpadă! Excelent! Cred că am intrat pe linia unui rapel făcut de alţii.

9.
De data asta, creasta este foarte aproape, nu ni se mai pare. Se vede clar hornul final cu gheaţă... Gheaţă?! Care gheaţă?! În descrierea traseului se spune chiar foarte clar că nu există gheaţă până pe vârf! Ah, deci şi pe aici se fac descrieri după ureche?

Prima regrupare este făcută într-un Abalakov: două găuri în gheaţă cu o cordelină băgată prin ele. Ancorele de zăpadă nu mai sunt de nici un folos aici, pentru că nu prea mai este zăpadă... A doua regrupare este într-un alt Abalakov şi o ancoră de zăpadă prinsă-n gheaţă.

Colţarii scrâşnesc în gheaţa dură. Noroc că mi-am ascuţit sculele înainte de a pleca din ţară... Se merge mai bine pe gheaţă, căci nu mai trebuie să faci urme, dar este mai riscant căci asigurările intermediare sunt precare.

10.
Scot capul şi văd în faţa mea alte vârfuri... Am ieşit în creasta lateral stânga, ce urcă spre vârf. O creastă care nu e creastă, de fapt, ci o muchie rotunjită cu zăpadă spulberată şi ceva cornişe.

Sunt la câţiva metri sub creasta finală, orizontală, după cum îmi indică şi altimetrul. Deasupra mea se ridică un perete vertical, uşor surplombant din zăpadă. Este „ciuperca” somitală. Dacă urcăm pe ea, gata, se termină acest perete!

Intru în gaura verticală pe care o văd săpată în zăpadă. Sunt ca-ntr-un tranşeu, cu pieptul şi mâinile pe lângă corp, lipite de zăpadă. Doar capul iese deasupra, liber... liber să vadă ce?! Nimic.

În faţa mea nici o urmă de picior. Cei care au urcat până aici, care au făcut gaura-n zăpadă, nu au ieşit pe creasta finală. Nu se poate! Să urci până aici, la doi paşi de creastă şi să nu ieşi pe ea?! Ah!

Mă uit la Radu, care undeva sub mine, stă-n hornul de gheaţă, aşteptând să ies în creastă. Probabil s-a săturat de zăpada şi gheaţa primită-n cap de la mine. Mă întreabă cum este. Nu-i răspund.

11.
Cum poţi să urci dintr-o gaură, pe o zăpadă granule, lipsită de orice fel de consistenţă?! Căci această imensă ciupercă somitală este formată din cea mai oribilă zăpadă pe care un alpinist o poate întâlni. O zăpadă fără nici o consistenţă, ca nişte grăunţe, pe care nici măcar să păşeşti nu prea poţi.... Este ca şi cum ai merge pe zahăr.

În mod normal, în Carpaţi, o astfel de zăpadă se duce la vale, nu formează surplombe, precum această ciupercă pe care încerc să urc! Daa... deci asta-i faimoasa zăpadă andină...

12.
Cum poţi să ieşi dintr-o gaură, pe o zăpadă granule?! Simplu! În patru labe, eventual pe burtă. Mă rog, cât de simplu poate fi la 6.000m altitudine, după 10 ore de urcare...

Cu pioleţii în mână, în patru labe, scufundat până la umeri în zăpadă, încerc să mă urc pe ciupercă. Îmi vine să râd de situaţie şi nu prea... Dacă se rupe zăpada din marginea ciupercii, cad în gol vreo 15m, direct în hornul de dedesubt, unde este Radu. Ca asigurare am reuşit să implantez doar o ancoră, în fundul şanţului din care tocmai ies.

Un picior. Pun şi genunchiul. Mă ridic uşor, pregătit să mă bag la loc în gaura mea, în cazul în care... Zăpada nu spune nimic. Încerc să agăţ ceva cu pioleţii, dar ce poate servi ca sprijin într-un butoi uriaş cu zahăr? Gâfâind, fac câţiva paşi în genunchi şi mă îndepărtez cât mai mult de marginea firavă a ciupercii. Am reuşit! Creasta luceşte în zăpadă, la 10m deasupra mea.

13.
Ora 15.45. Suntem pe creasta somitală, până la genunchi în zăpada zahăr. Obosiţi.

Victorie. A noastră sau a muntelui!? Nu sunt prea sigur. Sunt sigur însă că vreau să coborâm de aici cât mai repede posibil... În două ore se întunecă şi noi ne aflăm pe o creastă de zahăr, de pe care trebuie să coborâm în rapel, urmată de o faţă interminabilă de rapelat şi descăţărat.

Undeva sub noi, jos de tot, pe gheţar, se văd două punctuleţe care se mişcă. Americanii au trecut de cortul nostru şi coboară spre TBA.

Vârfurile Quitaraju şi Alpamayo se văd foarte clar, dar suntem mult prea obosiţi pentru a ne bucura. Cam stupid. Urci până aici, ore-n şir, pentru ca o dată ajuns, să vrei să pleci cât mai repede.

Radu face rapid câteva fotografii în toate direcţiile, apoi bagă aparatul în rucsac. Gata, o luăm la vale. Nu ştiu dacă am stat mai mult de 10 minute aici.

Primul rapel îl fac într-o ancoră băgată-n zăpadă, într-o gaură de vreo doi metri. Şi tot nu sunt sigur că va ţine. Este dublată de o altă ancoră pe care, dacă totul va fi ok, Radu o va recupera...

Trec peste buza ciupercii. Ancora rezistă.

14.
Întunericul a căzut peste noi când ne aflam la mijlocul feţei. Ne-a ajutat foarte mult faptul că am găsit, în timpul rapelurilor pe lumină, câteva ancore „in situ”, pe care le-am folosit cu maximă bucurie.

Rapel după rapel, pierdem din altitudine. Spre baza peretelui, trei lungimi descăţărare pe întuneric. Nu foarte plăcute dar, dacă mergi încet şi cu atenţie, se poate.

15.
Ora 20.30. Tocmai am descăţărat placa de zăpadă care permite trecerea rimayei de la baza peretelui. Printr-un noroc chior - şi ceva experienţă - am nimerit exact unde trebuia, fără să mai orbecăim pe întuneric, pe lângă rimaya, în căutarea punţii salvatoare.

În faţa noastră se întinde, prin beznă, gheţarul final plin de crevase, la baza căruia se află cortul nostru. Ştim că vom face aproximativ o oră. Cel puţin aşa făcusem cu o zi în urmă, când am fost în recunoaştere.

16.
Coarda s-a întins uşor, apoi nimic. Un hohot de râs. Frontala iese din zăpadă, şi aud vocea lui Radu. A căzut în crevasă cu tot cu rucsac, de-abinelea. Nu cunosc senzaţia pe care o ai când calci în gol şi dispari brusc de pe gheţar. Încă nu o cunosc...

17.
Puţin după ora 21.00 ne-am prăbuşit amândoi. În cort.
Acum da! Acum ne putem bucura de faptul că ne-a ieşit faţa sud estică a lui Artesonraju!

18.
Oscar Coroner Torres este numele său complet. Lucrează de opt ani ca porter, câte trei luni în fiecare an, cât durează sezonul turistic. În rest, lucrează ca bucătar pe la expediţiile de trekking, ce se fac tot timpul anului. Acum doi ani, l-a lovit un bolovan în piept, rupându-i clavicula stângă. A fost nevoit să renunţe la muncă o perioadă. Şi implicit la bani. Noroc că un prieten american – alpinist, l-a mai ajutat cu ceva bani.

Băieţii lui nu vor lucra ca porteri. Nu este o muncă permanentă şi dacă pot face altceva, pe tot parcursul anului, este mai bine.

19.
Dimineaţă devreme. Vânt puternic şi foarte frig. Soarele încă nu a trecut peste creastă, pentru a ajunge la noi la cort.
„Buenos dias! Felicitades amigos por la cima! Felicitades!”
Câţiva paşi în zăpadă. Oscar. Şi noi nu aveam strânse bagajele...

Făgăraşi. Piciorul Bălăceni

2008-02-10T15:57:00.004+02:00

Munţii Făgăraşi reprezintă, pentru puținii alpiniști români, un teren de joacă relativ virgin. Asta din mai multe cauze: lipsa unor pereţi mari, compacți şi verticali, dificultatea relativă a accesului în zonă şi mai ales roca - şist cristalin - parţial friabilă şi neprietenoasă cu pitoanele.

Cu toate acestea, începând cu parcurgerea creastei Arpăşel (1912), mai multe muchii şi feţe au fost urcate pe trasee tehnice, atât de alpinişti români cât şi străini.

În ghidul „Munţii Făgăraşului” (editura BelAlpin, 2000), Andrei Beleaua a identificat 62 de trasee tehnice în tot masivul, cu gradele între 1A-5B.

Cu excepţia faimoasei Arpăşel – Vârtopel, de-a lungul creastei făgărăşene mai există alte două zone „mai des” frecventate de alpinişti: zona Negoiu-Călţun şi zona Bălăceni (valea Sâmbăta), amândouă pe partea nordică.

Colţul Bălăceni (2.196m) mărgineşte estic Fereastra Mare a Sâmbetei, având următoarele trasee (în ordine cronologică):
- Coman-Welkens (4A, Ionel Coman-Roland Welkens, 1967);
- Muchia NV (3A, de fapt o versiune mai uşoară a traseului din 1967);
- Muchia Colţului Bălăceni (5B, Mircea Opriş, Liviu Ciucăşel, 1974);
- Diedrul Mare (4B, Dan Florescu, Andrei Beleaua, 1987).

De la baza Colţului Bălăceni pleacă spre vale o coamă stâncoasă, relativ distinctă, care se evită de toţi cei care au ca obiectiv impresionantul perete.
Această coamă, botezată de noi „Piciorul Bălăceni”, este fragmentată în alte două segmente de către un culoar de zăpadă (iarna!) şi reprezintă un loc frumos de joacă pentru cei atraşi de zăpadă/mixt, frig şi vânt, mobile şi pitoane.

Pe faţa vestică a Piciorului Bălăceni, am urcat împreună cu amicul Cristi Negoiţă (Kaiacul), un traseu nou care, până la urmă, a ieşit cu mult mai lung decât estimasem noi „ochiometric”...: cinci lungimi (trei de perete, două de creastă).

Acces:
De la cabana Sâmbăta se merge pe poteca spre Fereastra Mare a Sâmbetei, aproximativ o oră jumătate (pe zăpadă bună), până în căldarea superioară (Căldarea Bună). De aici părăsim poteca spre stânga şi ne îndreptăm spre baza versantului vestic al piciorului Bălăceni (5 minute).
Traseul urcă pe faţa înierbată cea mai compactă şi cursivă, în partea dreaptă a unei muchii stâncoase şi fragmentată.

Lungimea 1 (60m)
În prima parte a lungimii, se urcă direct în sus, pe perne de iarbă, folosind ca asigurare mici ţancuri stâncoase. Eventual, se pot bate 1-2 pitoane în puţinele fisuri existente.

În a doua jumătate a lungimii, pătrundem într-un horn stâncos în interiorul căruia nu există multe variante de asigurare.

La ieşirea din horn se regrupează. Aici am lăsat un piton P intrat excelent. Se mai pot bate şi alte pitoane, dacă este cazul.

Lungimea 2 (35m)
Se continuă ascensiunea pe verticală, având ca reper un mic horn stâncos şi surplombant, care poate fi abordat direct sau ocolit pe partea dreaptă, pe o muchie stâncoasă destul de expusă.

Acest obstacol este „pasul cheie” al traseului. Deasupra hornului, deşi mai este coardă disponibilă, se poate regrupa comod, la un ţanc.

Lungimea 3 (45m)
Există două variante: în sus, pe un jgheab cu stâncă şi iarbă sau ocolind pe partea dreaptă, pe o faţă cu zăpadă/iarbă. După aproximativ 45m, regrupăm la un mic ţanc, chiar în creasta bătută de vânt.

Lungimea 4 (50m)
Următoarea lungime este de creastă, parcurgând cu atenţie spre dreapta, muchia înzăpezită cu porţiuni dezgolite de stâncă.

După ce ieşim într-o mică şa, va trebui să urcăm o faţă stâcoasă uşor căzută, de aproximativ opt metri, care se termină într-o muchie ascuţită.
Urcăm pe muchie câţiva metri, într-o bavareză spectaculoasă cu pioleţii agăţaţi de muchie şi picioarele pe perete, apoi traversăm şi coborâm pe partea opusă.

Suntem nevoiţi să regrupăm, deoarece trecerea muchiei determină o frecare suplimentară a corzii.

Lungimea 5 (35m)
Ultima lungime constă în parcurgerea unei creste orizontale, pasajul cel mai dificil fiind depăşirea unui ţanc stâncos, pe care-l ocolim pe partea stângă iniţial, apoi îl încălecăm şi descăţărăm pe partea opusă. Se regrupează în zăpadă, în şaua de obârşie a unui culoar ce ne readuce la baza peretelui.

Date tehnice
Numele traseului: Piciorul Bălăceni
Dificultatea: 2B românesc, 140m, 5 lungimi
Premiera: Marian Anghel, Cristian Negoiţă, cap schimbat, ianuarie 2008
Tip de asigurări folosite: mobile, pitoane.

Alpinismul de mare altitudine. De la un stil la altul...

2007-10-28T15:46:00.001+02:00

Pe 30 iulie 2007, Alex Gavan a urcat în stil alpin, vf. Gasherbrum I (8068m). La scurt timp, pe diferite site-uri şi liste de munte româneşti, a fost difuzat anunţul public:

„Premiera romaneasca in stil alpin in Karakorum-Himalaya. La numai 25 de ani, alpinistul Alex Gavan escaladeaza fara oxigen si fara serpasi al doilea optmiar: Gasherbrum 1-8068m... In acelasi timp, s-a reusit prima ascensiune in stil alpin a unui varf de peste 8000m de catre un alpinist roman...”

Personal, pe Alex Gavan l-am cunoscut acum mai mulţi ani, când am stat de vorbă în faţă la InterContinental şi mi-a povestit câte ceva din planurile alpine pe care le avea în cap. Unele deja le-a pus în aplicare şi foarte bine!

Întotdeauna când, în diferite ştiri montane, văd afirmaţii de genul „primul...”, „cel mai rapid...” şi altele similare, sunt puţin circumspect. Asta pentru că, în lungul mai multor ani, am observat tendinţa multor alpinişti români (şi poate nu numai a noastră) de a ignora voit (pentru reclamă) sau nu (lipsa de informaţii) ce s-a petrecut în trecut şi de a considera că totul a început cu şi de la noi...

Astfel, la anunţul public difuzat de Alex, mi-am adus aminte de ascensiunea lui Mihai Cioroianu pe Gasherbrum II, din 1998, despre care am scris acum vreo 7 ani în urmă...

Data: Sâmbătă, 4 Aug 2007

Felicitari lui Alex pentru ascensiunea reusita si stilul abordat!
Din cate imi aduc eu aminte, in stil alpin a fost urcat si Gasherbrum II, de catre Mihai Cioroianu si inca un italian (Angelo... imi scapa numele acum). Este vorba de anul 1998 parca si atunci, ascensiunea lui Cioroianu a fost "recunoscuta" ca cea mai rapida din sezon (vezi revista "HIGH Mountain Sports" - UK), tocmai datorita stilului abordat.
Ca atare, in locul lui Alex (sau cine se ocupa de comunicarea cu media), as fi mai prudent in a repeta fraza "prima ascensiune in stil alpin a unui varf de peste 8000m de catre un alpinist roman" deoarece ar fi un fals evident...
Sper ca aceasta greseala sa nu fie preluata de partenerii media ai expeditiei, in goana lor dupa "premiere" si "recorduri" senzationale.

Întors în ţară, Alex m-a contactat în legătură cu afirmaţia făcută de el „prima ascensiune in stil alpin a unui varf de peste 8000m de catre un alpinist roman...”.

Dar înainte de a discuta puţin despre „stilul alpin” şi ascensiunea lui Mihai Cioroianu, să vedem ce spun dicţionarele:

1. Dicţionarul Wikipedia (versiunea în lb. română a definiţiei complete o găsiţi chiar pe site-ul lui Alex, www.cloudclimbing.ro):

„Stilul alpin se refera la alpinism intr-o maniera suficienta, pe masura ce urca, alpinistul avand cu el toata mancarea si echipamentul, spre deosebire de stilul expeditionar classic, unde se stabilesc un numar de tabere intermediare initiale si se echipeaza muntele cu multe sute de corzi fixe pentru a usura ascensiunea...”.

2. Dictionnaire de la Montagne (ed. 1999)

“Tehnică de urcare fără a utiliza tabere succesive, corzi fixe şi porteri de altitudine. Echipa pleacă din tabăra de bază cu materialul necesar pentru întreaga ascensiune...”

Despre modul cum a decurs ascensiunea lui Mihai Cioroianu, putem afla din cel puţin două surse foarte bune: jurnalul personal, publicat în revista „ALPIN info” nr. 5-6/2001 şi un articol semnat chiar de Cioroianu, publicat în revista Munţii Carpaţi nr. 11/1998.

Revista „Munţii Carpaţi” (articol semnat Mihai Cioroianu)

„[...] Dificultatea şi viteza şi-au făcut apariţia şi în Himalaya; majoritatea expediţiilor urcă tot în stilul clasic, riscul de a face premiere fiind asumat de foarte puţini alpinişti. De asemenea, stilul alpin alpin nu este încă foarte frecvent, riscurile care trebuiesc asumate fiind enorme Există totuşi alpinişti care acceptă aceste riscuri, suind mari diferenţe de altitudine în timpi care depăşesc imaginaţia [...]

După aclimatizare, grupul expediţiei s-a împărţit în două. [...] eu am făcut echipă cu celălalt italian. Echipele s-au stabilit în funcţie de pregătirea şi mai ales, de felul cum voia fiecare să urce; noi am ales stilul alpin.

[…] În a noua zi, am plecat spre tabăra 1 (6.000m) unde am înnoptat. Plănuisem să plecăm de la 6.000m şi să suim vârful într-o singură noapte. Pe 24 iulie am început urcuşul; în cinci ore şi jumătate am ajuns la aproximativ 6.800m, locul taberei 3. Vremea s-a stricat, viscolul ne-a oprit înaintarea. Reuşim să găsim un cort gol, unde petrecem o „odihnă” cumplită. Fără apă, fără mâncare, fără sac de dormit, tremurăm convulsiv toată noaptea. A doua zi, vremea rămâne neschimbată, forţându-ne să coborâm la 6.400m. După amiază trebuie să luăm decizia finală: urcăm pe vreme rea sau renunţăm definitiv la vârf. Plecăm totuşi spre vârf!

A doua zi, aproximativ pe la ora 10, ne apropriem de vârf. [...] Vântul şi zăpada nu ne lasă să vedem nimic. Suntem sus, dar vijelia ne obligă să coborâm puţin. Scot steagul României şi facem câteva diapozitive...

[...] Dincolo de aspectul pur tehnic al unei astfel de ascensiuni, trebuie văzut implicarea fiecărui alpinist, cât de motivat este el să rişte sau să renunţe la cucerirea unui vârf.

[…] Anul acesta, Ministerul Turismului şi ziarele din Islamabad au catalogat ascensiunea noastră drept cea mai rapidă a sezonului, din munţii Karakorum. Nu este prima sau unica de acest fel, de-a lungul anilor; este o adevărată viziune asupra a ceea ce trebuie făcut în viitor. Trebuie renunţat la expediţii mamut, cu mulţi participanţi..”

Revista „ALPIN info” (jurnalul personal al lui Mihai Cioroianu):

„[…] în noaptea asta am dormit cu Flavio, unul din cei trei italieni. Celălalt, Angelo, este unul din cei mai buni din Italia. A mers şi cu Loretan şi face vârfuri în stilul „noaptea goi”, într-o zi. [...] Strategia e simplă, dacă ne ajută Dumnezeu: T1 (1-2 nopţi), T2 (1 noapte) şi întorşi în TB. Apoi, după odihnă, T1 şi direct pe vârf, noaptea şi revenit în T2.

10 iulie: Am urcat în T1 [...] T1 este considerată o TB avansată.

12 iulie: azi trebuia să urcăm în T2, dar vremea a fost la fel de rea, aşa încât am mai stat o zi aici. Statul ăsta te macină nervos, de nimeni nu-şi închipuie!...

13 iulie: Vremea este rea, dar ajungem cu bine în T2, în vreo cinci ore jumătate...

14 iulie: coborâm în T1 şi apoi în TB...

16, 17, 18 iulie: ... ninge mult, bate vântul. [...] Cred că este unul din cele mai dure lucruri, acela de a aştepta şi crede că vremea se va schimba şi vei putea porni. Nervii sunt foarte încordaţi, dar şi aşteptarea face parte din expediţie. Suntem singurii care încearcă să urce vârful în modul acesta...

23 iulie: Dormim în T1 pe o vreme bună, în sfârşit o vreme bună! La şase dimineaţa vom începe urcuşul spre taberele superioare. De acum nu mai dormim. Facem doar două ore jumătate până în T2... Ajungem seara la 22.30 în T3. Stăm în cort câteva minute după care încercăm să plecăm mai departe. Se strică iar vremea, ninge, bate vântul îngrozitor. Stăm toată noaptea şi tremurăm de frig...

24 iulie:... coborâm în T2, leşinaţi de foame şi de frig.

25 iulie: vremea este tot rea, însă trebuie să ne jucăm cartea... Plecăm din T2 la ora 7.00. Facem trei ore până în T3, plecăm mai departe la 1 noaptea. Mergem toată noaptea, nu mâncăm, nu bem, doar mergem prin viscol... La 9.30 suntem aproape de vârf... Nu putem face poze pe vârf...”

Întrebarile care se pun acum, în jurul mesei, sunt următoarele: Cioroianu a urcat vârful în stil alpin sau nu? Despre ce stil vorbeşte el în articol? Alex Găvan a afirmat eronat că este el primul alpinist român care atinge un optmiar în stilul alpin sau nu?

Cioroianu vorbeşte de a renunţa la stilul mamut, expediţionar şi a aborda stilul în care a urcat el vârful. El se referă, fără îndoială, la stilul alpin!

Pentru a lămuri şi mai bine acest aspect teoretic al alpinismului de mare altitudine, am apelat şi la doi prieteni care, datorită experienţei bogate în domeniu, îşi pot exprima opinia în deplină cunoştinţă de cauză:

(G. Dijmarescu – noua ascensiuni reușite pe Everest din zece expediții, inclusiv ascensiuni solitare și fără oxigen suplimentar):

„Detaliile sunt amănunțite si dacă sunt corecte, atunci cu siguranță nu se poate vorbi de o ascensiune in stil alpin, din nefericire, chiar dacă este vorba de un conațional. Dupa cunostințele mele si cred ca sunt bune, stilul alpin este când se face o ascensiune intr-o singura mișcare în sus, pana ce se atinge vârful. Deci, dacă se întoarce înapoi într-o tabăra inferioara, atunci se înfrânge ideea de „alpin style”. Tot echipamentul de ascensiune, inclusiv hrana se cară într-un singur „push”...

(L. Fucsko – câștigător al „Cristalului” francez, nominalizat de două ori la „Pioletul de Aur”, președinte GHM):

„Nu! Din momentul în care faci tabere intermediare, nu mai e considerat stil alpin. Stilul alpin curat, din punct de vedere etic, înseamna ca pornești de la tabăra de baza sau refugiu sau ce o fi la punctul de plecare si ajungi pe vârf dintr-un singur atac, care poate sa fie de o zi sau de mai multe zile (fără bivuac sau cu bivuac)...

Stilul alpin nu e o invenție noua deloc si de altfel, in zilele noastre, denumirea „stil alpin” este complet deformata si corupta de alpiniști „moderni " bine cunoscuți (cert ca nu utilizează tabere intermediare, dar utilizează prognoze meteo 24/24h, depozite prealabile de material, acces in elicopter, retur in elicopter, porteri pana in BC, material ultrasofisticat si lejer...etc).

Adevăratul stil alpin care trebuie sa includă o dimensiune adevarata al cuvantului „aventura si necunoscut" se practica in Alpi înainte de avea teleferice, refugii peste tot, elicoptere, meteo si material care permite sa pleci cu tot echipamentul pentru patru sau cinci zile, fara sa ai nevoie de 15 șerpași....

Deci: stilul alpin modern exista bine in reviste.... pe teren situatia e mult mai mult discutabila!

După toate cele prezentate mai sus, eu am tras următoarele concluzii:

- ascensiunea din 1998 pe Gasherbrum II, realizată de Mihai Cioroianu şi Angello Giovanetti, nu poate fi catalogată în stil alpin, reîndeplinind criteriile minime necesare pentru o astfel de ascensiune. Este clar că Cioroianu a conștientizat că a urcat pe vârf într-un mod mai altfel, nu pur expediționar... dar nici pur alpin.

- implicit, ascensiunea lui Alex Găvan pe Gasherbrum I, din vara 2007, dacă îndeplinește criteriile minim necesare, poate fi considerată prima ascensiune românească a unui optmiar, în stil alpin.